De ce ingerii plang uneori
De ce ingerii plȃng uneori
Mortalitatea poate fi un deliciu abisal de tandru şi respectuos, motiv pentru care oamenii se pot considera norocoşi că au oportunitatea să conştientizeze prezentul. Unii se pierd in aventura constantă de a acumula bogăţii peste măsură, alţii işi fragmentează sufletul puţin cȃte puţin deranjaţi de primordialitatea răului ce ii macină. Sesizez că viaţa işi aruncă vraja miresmatică asupra noastră atunci cȃnd derizoriul pare că ne cuprinde şi ne oferă o opţiune sacră: să iubim că trăim. O revelaţie oportună ce survine in drumul fiecăruia, in momentul in care acel obstacol greu şi indescriptibil pare că se estompează intr-o ceaţă muribundă a amintirilor. Totuşi la orizontul timid al oportunităţilor apare şi o delicată siluetă ce apropriendu-se in forma terestră a iubirii poate oferi acea specială oază de forţă interioară necesară pentru a trece mai uşor de la o zi la alta. Sub cascada rece dar dulce amăruie a ploii naturale liberă de orice constrȃngere, sau legături anterioare sau viitoare, viaţa devine mai intensă, mai reală şi mai ales impărtăşită. De ce ingerii plȃng uneori?
Timpul cred că ne poate oferi un răspuns protector şi productiv, ingerii mai plȃng deoarece sunt fericiţi atunci cȃnd observă cum căldura este impărtăşită intre oameni. Dar ce este „căldura”? Aparent răspunsul pare simplu, insă vă invit să reflectaţi 2-3 minute şi să lăsaţi deoparte referinţele către senzaţia emanată de Soare, şi să vă gȃndiţi la senzaţia impărtăşită in suflet şi spirit cu persoanele drage. Nuanţa este subţire insă extrem de importantă deoarece aşa căldura devine o aspiraţie duală, comun dorită şi simţită doar de cei care in minte şi inimă o au vie, pulsȃnd cu putere. Cateodată in jungla de beton in care indrăznim zilnic să trăim, avem nevoie de o detaşare la unison cu ceva deosebit care să ne călauzească spiritul.
Intre fluturi şi dragoni
In Răsăritul schiţat atent de patima unor sentimente culese cu graţie de tandreţea ta, mă aştern atent in leagănul Timpului şi in reverii fluctuante astept. M-am pierdut in gȃnduri, urlete şi inspiraţii regenerate de sinele conştient. Acum uimirea mea pătrunde adȃnc in zidul tăcerii de mȃine şi imi ridică steagul alb, liber de noi aventuri periodice. Intre fluturii entuziaşti de oborul roadelor şi dragonii furioşi pe latenta succesiune de gȃnduri, aştept pe piatra scolţuroasă, ce ţine companie unei bănci falnice, comode şi umbrită de greutatea locului gol care il oblăduieşte. Pasivitatea pasională şi revirimentul standard de a trăi imi ajunge, mă constrȃnge să-mi construiesc fortul atent, doar, doar va dăinui agresivităţii agere a seriilor de ore, nopţi, zile şi luni. Totuşi, marea este calmă, soarele străluceşte rafinat pe cer iar nisipul este suficient de cald. O băutură fină, minunată şi patimaşă, viaţa, mă imbată zilnic cauzȃndu-mi stări fugitive de bucurii, plăceri şi intrebări obsesive. Controlul nu-şi are locul in această lume distantă, izolată, plăcută unde patosul dual este companion constant.
