Strigat stramosesc
Pierduți în ignoranță, uituci și reci din fire, români trădați de sine dau foc zilei de mâine. Se agită, strigă, scuipă, trăiesc în isterie — ce crudă armonie de ger și nepăsare... Iobagi fără de nume, plecați în fața umbrei, își vând tăcerea zilnic pe ruble însângerate. Au troc în iad, în taină, cu demoni fără chip și cad... devin doar umbre întunecate, în propria preamărire. Acolo-s regi, prinți fără coroane, regine de hârtie în tronuri de minciună. Ce crunt destin ai, Românie, pământ al răbdării oarbe, casa neputinței și-a viselor pierdute. Crești minți rătăcite ce nu mai văd lumina, nici stelele, nici drumul, nici rostul dintre ele. Tremur și cânt, simt că nu-i bine. Pământul sfânt se pierde în uitare. Și uit să dorm, căci nu mai știu cum va fi mâine.