Strigat stramosesc















Pierduți în ignoranță,
uituci și reci din fire,
români trădați de sine
dau foc zilei de mâine.

Se agită, strigă, scuipă,
trăiesc în isterie —
ce crudă armonie
de ger și nepăsare...

Iobagi fără de nume,
plecați în fața umbrei,
își vând tăcerea zilnic
pe ruble însângerate.

Au troc în iad, în taină,
cu demoni fără chip
și cad... devin
doar umbre întunecate,
în propria preamărire.

Acolo-s regi,
prinți fără coroane,
regine de hârtie
în tronuri de minciună.

Ce crunt destin ai, Românie,
pământ al răbdării oarbe,
casa neputinței
și-a viselor pierdute.

Crești minți rătăcite
ce nu mai văd lumina,
nici stelele, nici drumul,
nici rostul dintre ele.

Tremur și cânt,
simt că nu-i bine.
Pământul sfânt
se pierde în uitare.

Și uit să dorm,
căci nu mai știu
cum va fi mâine.

Postări populare de pe acest blog

Ore, ganduri, simplitate

Poem "Fire smog"

Fior de toamna