Whispers in the dark

Omul cu coasa Adulmeca misterul si inghite adanc praful indepartarii, astfel vei pasi pe umbra mea ce sangereaza intregul Cosmos far' de Dumnezeu , far' de Creatie, locuit de pustiul nefermentat. Si unii merg cu trupul ostenit prin multimea oamenilor falsi, lipsiti de caldura iubirii de semeni, adusa omenirii nerecunoscatoare de Iisus. Culegand inimi de pe asfalt si razand in stralucirea reflectoarelor, unele persoane construiesc musuroaie de emotii lipsite de cordialitatea adevarului. Mersul descult prin gradina ravasita de furtuna nonvalorica arata adevaratul chip al celor intalniti de-a lungul unei zi. Din nefericire, pergamentul tradarilor sentimentale continua a fi scris cu fervoare de adolescenti, oameni maturi sau chiar batrani. Totul s-a transformat intr-o relicva, pus intr-un mormant negru, acoperit de sarea dezamagirilor recurente. ( Flori de taciune ) Timpul isi arata coltii mucegaiti si cu grija sadica ii infinge in carnea suculenta a inimii. Se spun...

O mie de franturi aduse de suflet Deschide usor ochii. Trage adanc aerul tandru al noptii in piept. Priveste cu incredere frumusetea vietii si atinge linistea ce te imbratiseaza. Si...de norocul indrazneste sa-ti mangaie pielea fina, lasa-te condus de gandurile ce fura sarutari sub clar lucid de Luna. PS: Chiar de singuratatea este prezenta in viata ta, gandeste-te ca undeva, ascuns in sarmul amintirilor si nebuloasa distantei , te tine cu afectiune in cel mai luminat colt al inimii. ( Zambeste ) Oare exista fericire? Multe persoane scaldate-n iubire si implicit, fazele acestui sentiment (candva nobil, real si dulce) spun ca da. Din adancul fiintei lor, chiar cred ca iubirea le ofera liniste, calm si fericire insa adevarul este cu totul altul. Nu cred ca fericirea este nascuta de iubire, deoarece acest sentiment a fost patat, compromis, atins de mazga societatii in care traim. Femeile sunt altele, au alte "valori", alte "obiective" fara pic de atasamen...

La revedere Mi-ai adus tacerea mortii, Beat, sparg cupa nedreptatii, Disperat de lupte oarbe, Ma blestem cu mii fapte. Sub cascada nepasarii, M-ai uitat dintr-o suflare, Ce poet si ce iubire, Cand ma lasi printre ruine? Si pesemne nu iti pasa, Sa ma vezi ucis de soarta, Bolovani lovindu-mi tampla, Jecmanind Binele-n graba. Umbra fostului sarut, Devenit calau de soapte, Jegul primului venit, Ce mai viata, ce mai fapte. Amintiri palesc acum, Prin troiene de minciuni, Mii de iluzii si sperante, Facute de vara scrum. Si uite cum devin un monstru, Izolat, uitat de toti, Vesnic putred in lumini, Demn de ucis si alungat. Am avut mii de cuvinte, Transformate-n poezie, Duse au fost in frig, udate De lacrimi din ploaie vie. Si nu stii cat imi doresc, Multe lucruri pentru tine, Dar spre Dumnezeu privesc, Cerandu-i doar mantuire. Ceasul suna iar sfarsitul, Voi pleca acum spre moarte, Si-un morman de cimitir...

Amnezie “Sunt clipe in care mintea refuza sa contempleze trecutul. Tot siragul de amintiri care patrunde in suflet, da cu el de pamant si apoi pleaca, indepartandu-se intr-o zare gri care nu se mai sfieste sa-si acopere urmele. Imaginile unui cenusiu prezent, dezvolta gheare fara egal in cercul extins al fiintelor cunoscute. Ancorate cu groteasca putere in trupul deja vejtejit, aceste umbre lipsite de omenie distrug, distrug si distrug. Se creaza o noua atmosfera de basm imbracat in cosmar teluric, acoperind fiecare celula a corpului. Atat de multa rautate erupe din porii unor oameni incat de intrebi cum de reusesc sa nu se sfasaie intre ei. In aceasta lume lipsita de sens, condusa de un principiu haotic ce nu se lasa subminat, pana si mormintele sunt hulite pentru vecie. Boris Pasternak: Dupa viscol  După viscol o linişte mare De jur împrejur se coboară. Odihnindu-mă, trag cu urechea La glasul puştimii de-afară. N-am dreptate, orbirea m-a prins, Am greşit, fără mint...

Nilul doarme Vor curge mereu lacrimi, Rauri amare, rauri de jale, Si langa trotuare de piatra, Se vor mulplica-n ploaie; -Copii se vor trezi in goana, Croiti de-aceeasi cruda mama, Cladind brute morminte, Pentru orfane cuvinte. Din tagma vorbelor-ndurerate, Se aprinde o nuda lumanare, Si cultul iubirii piere dintr-o suflare, Cand apa navaleste fara stare. Ai razbunat tacerea, sare de mare, Crescuta-n suferinta inimii, De manastirea-amintire, S-a prabusit din temelie. Moarta-mi va fi moarte, Sub jugul florilor flacari, Si fumul trupului ars va straluci, In cenusa noptilor negre. Ce zi intristata, plopi de carari uitate, Surad pe lacrimi pacate, Nascute de dor si jale. Uite tristetea cum rataceste, In zile violate de durerea, Tacuta-n morminte tinere, Creand suflete inghetate, Cu dumnezeiasca putere. 

Doi trandafiri poetici  Simţire – Arthur Rimbaud În seri de vară-albastre, voi merge pe poteci Printre ţepoase grâne, strivind otava verde, Şi tipărindu-mi paşii în firele ei reci, Îmi voi lăsa-n vânt părul – uşor să mi-l dezmierde. Voi merge în tăcere, şi fără nici un gând, Dar îmi va creşte-n suflet iubirea nesfârşită; Ca un nomad umbla-voi, departe, străbătând Prea fericit, Natura, ca lângă o iubită. Cand ea trecu pe langa mine... – Rabindranath Tagore cand ea trecu pe langa mine cu pasi repezi m-atise cu poala rochiei, usoara din nestiuta insula a unei inimi razbi un suflu cald de primavara o falfaire si-atingere de-aripa ma netezi si disparu-ntr-o clipa ca o petala frageda de floare ce-o rupe si-o involbura o boare. cazu pe inima-mi ca un suspin al soldului in fosnet lin si ca o soapta moale a inimii sale.

Amurgul gandurilor De multe ori penita creativa pare a rugini, intr-un colt uitat al mintii. In astfel de triste momente, monotonia realitatii atarna grea pe sufletul croit de divinitate pentru a se exprima in litere lipite de o foaie alba. Sentimente, emotii, dezamagiri sau pure stari de exuberanta, merita transpuse intr-o libertate perpetua. Ma gandeam, acum cateva zile pe marginea calma a Bosforului, cum ar arata viata mea fara un licar de creativitate si cum as putea respira daca as fi un simplu robot menit sa faca bani, bani si bani…Atunci am simtit cum sangele fierbea si cum o revolta a celulelor parea a prinde contur. Intelegand de ce unii ilustri contemporani se rezuma doar la o trecere in revista a celor traite prin traditionale metode, port in spate un castel de trairi si povesti menit sa ofere refugiu celor ce, dintr-un motiv sau altul, sunt ca mine. Din putinul mintii mele incerc sa creionez lumi, versuri si constructii menite sa aduca cel putin un zambet pe chipu...

Culegand poezii din Tartar Mi-am cantarit vitejeste viata, Ca un orfan pierdut in strada, Si far de libertatea elementara, Toporul inimii m-a eliberat de povara Raspunsurilor… Tacut, cu ochii napaditi de somn Si gura sleita de injurii funebre, Incep a scrie pentru ciori -veselele intelepciunii hadesiene- Despre Cortina nasterii unui trecut. Ruga mortii, ofranda pentru zei pribegi, Se-ntinde in cazarma mintii increate, De-un sobor de vise fara patrie. Ascult cinstit si linistit cum curge, Sufletul lichefiat intr-un ruginit ceaun -lasat pe-o strada laturalnica, De-o himera cicalitoare-. S-a inchis iar pravalia noptilor, Eterne porti catre al meu Amor, Ce sade ascuns far de carari, Si ma supune la zilnica singuratate. Dar vei veni tu draga cititoare, La al meu prag cladit de ingeri, Te voi simti si recunoaste, Caci vei fi imbracata-n dragoste. 

Grinzi de Apus Marea danseaza in portul de lumini, Gonite de-un strajer far de cuvinte, Iar Cerul plange in vasta departare, De se cutremura adancul Pamantului. Totul se pierde in felurite moduri, Grinzi de amurg, trepte decente, Se-aduna far’ de rusine, Construind singura vie iubire. Tamaduitoare muze, uitate usor In praful amintirilor de dor, Lipsite de viata, rigid ingropate, Devin gropare fara voie. Unde-i vlastarul de vise, Mii de orbite, Soapte-n nemurire? Pura nebunie, Sa te imbraci in iubire, Cu inima cladind temple de fericire, Sau oaze de liniste divine… Dar viata-i o miopie lunga, Si n-are undita sufletului tarie, Sa ramana atrasa de bucurie. Sincere condoleante strigoi din noapte, Huliti Don Juani contemporani, Dragostea inseamna negre morminte. Robuste sacalisme, Inunda milioane de vise, Lustruite cu zambete felurite si minciuni pioase.  Pe malul Bosforului Atunci cand cadrul iti ofera ...

Cand ma voi duce, vei veni? Pune candela deoparte usor, Lasa-i lumina sa curga domol, Spre curtea Raiului gol. Pune si-o briza de paie, In glasul iubirii atinse de dor, Sa vezi cum temerile mor, Si inima m-aduce la tine. Pune pe suierul ochilor mistici, Tandretea ce vesnic traieste, In paraiasul imbratisarilor moi. Pune un ravas de sarutari, Scrise-n miere, ursite de ingeri, Pe treptele buzelor mele. Pune pe-un faras de stele albe, Praful inimilor calatoare, Ruine nemuritoare, soptind pasiune. Pune pe ale mele maini de lut, O dragoste ce nu s-a rupt, Un puls ce naste-n miaza-noapte, Parfumul unui dulce gand: Buze impreunate…

Sticle si rasarite Zile margele nevinovate, Se-ascundeau in negru-carbune, De ademenitoarea zeita a firii, Ce-n bruma nevinovatiei, Vorbea latent de pietate. Ce monstru fara remuscare, Ar arunca cazanul eliberarii, In trupul deluros al inimii, Gonind ani lumina-n noapte, In tot si toate, fara seninatate? - Dar oare ai inteles tu, drumule, Dinspre Apus spre rasarit aparte, Fugind de impliniri neomenesti Si curve-roabe nespalate? - Si oare vei vedea vreodata, bunule, Cum timpul ce ni l-ai oferit, naste, Diavoli cu suflet de piatra? Nu curge miere in lacul cu taciune, Iar cerul fumega ura infuriata, Si orele par a se supune, Unei dorinte de cruda razbunare. Dar oare mai conteaza, Cand focul arde trupul ostenit, Iar gheata descompune litere Si nume? Pesemne, vidul de raspunsuri, Halal sonete prafuite, Sopteste morilor de vant, Cu o sadica placere: “Maine nu va fi bine.” O poezie reala