Despre fericire, inimi si alte iubiri
O mie de franturi aduse de suflet
Deschide
usor ochii. Trage adanc aerul tandru al noptii in piept. Priveste cu incredere
frumusetea vietii si atinge linistea ce te imbratiseaza. Si...de norocul
indrazneste sa-ti mangaie pielea fina, lasa-te condus de gandurile ce fura
sarutari sub clar lucid de Luna. PS: Chiar de singuratatea este prezenta in
viata ta, gandeste-te ca undeva, ascuns in sarmul amintirilor si nebuloasa
distantei , te tine cu afectiune in cel mai luminat colt al inimii. (Zambeste)
Oare exista fericire? Multe persoane scaldate-n iubire si implicit, fazele acestui sentiment (candva nobil, real si dulce) spun ca da. Din adancul fiintei lor, chiar cred ca iubirea le ofera liniste, calm si fericire insa adevarul este cu totul altul. Nu cred ca fericirea este nascuta de iubire, deoarece acest sentiment a fost patat, compromis, atins de mazga societatii in care traim. Femeile sunt altele, au alte "valori", alte "obiective" fara pic de atasament real, compasiune, grija sau afectiune. Totul se rezuma in jurul banului, a faimei, a reflectoarelor. Raceala, indiferenta si grotescul s-au imperecheat pentru a crea iluzia fericirii ce bantuie sufletele tuturor. Iar cand vezi diverse specimene ale naturii umbland cu fete frumoase care-si puteau croi o viata eleganta si gratioasa, departe de limitari si alte elemente de-a dreptul jegoase, incerci sa inchizi ochii si sa speri ca urmatoarea domnisoara pe care o vei tine de mana nu este o copie a celor ce azi se saruta, se "imperecheaza" si ating bosorogi, tiganusi si alti freaks of nature. (Ferice)
O, tu liniste sufleteasca unde te ascuzi? Unde-ti lasi patura tandra si de ce nu vii sa ma invelesti, acum cand furtuna e pe cale sa inceapa? Asa as incepe orice frantura de logica poetica in ceea ce priveste starea de liniste. Si n-am inteles niciodata cum unii se scalda-n firava urma de liniste, culeasa din amintiri si trairi vechi. Sunt clipe ce nu le vad a fi pironite-n pamant fertil caci s-au dus, undeva departe lasandu-ma cu franturi virgine. Liniste sufleteasca? Timpul pare a deveni cel mai mare inamic al meu iar moartea un companion decent. Discutii si dorinte, toate inradacinate in pustiul lipsei de intelegere. Am vazut pret de cateva zile ce inseamna sa vezi o iubire adevarata, ancorata in realitate si m-am uluit cand am inchis ochi gandindu-ma...Totalitatea lucrurilor pe care le am sunt suficiente pentru o viata normala insa lipsa iubirii pare a stinge orice foc al linistii. (Casa linistii)
Atinge cat de cat epiderma adevarului si priveste adanc in ochii mei. In acel moment, ochide ochii si desprinde-ti buzele, graind doar ceea ce ai uitat sa-mi spui. Simte cum sufletul incearca sa ajunga la suprafata si da-i voie sa se exprime. Stiu ca este greu. Stiu ca te doare si sangele incepe sa fiarba in corpul tau dar curaj. Merge inainte. Uita-te cum povara dispare si corpul pare a prinde aripi. Si-am sa fug atunci cand primul cuvant se va lovi de auzul meu si voi intelege totul. Totusi, atunci cand corpul se va certa cu inima departe de acest lacas al celor ce nu au fost si nu vor fi. Raman cu acest statut de umbra calatoare si plang uneori cand stiu ca o noua zi va veni si totul va fi la fel. Si am o ura in mine, care respira numele ce mi-a rapit pulsul al unei inimi care candva batea atat de frumos si frumos. Viata este ciudata uneori, are clipe transformate-n amintiri care fie dor, fie aduc liniste. Din nefericire, in corpul singuratatii si goliciunea dragostei, suferinta strapunge fiecare colt al respiratiei ce viata o mentine. Fugim, disparem, putin cate putin intr-un intuneric rece si sumbru. Alb si negru, aici si acolo, iubire si liniste, intuneric si lumina, Luna, stelele mele si neantul derizoriu. (Timbrul partial mort).
