Vantul cenusiu al mortii

Drumul spre moarte

Timpul venise, gloata secundelor mă chemau agresiv şi mă impungeau cu glasul lor strident să merg inainte spre culmea inaltă a viselor deşarte. Viaţa mă orbise, acum mergeam desculţ pe fragmetele sufletului meu colţuros şi tăieturile deveneau din ce in ce mai greu de suportat. Nu auzeam decȃt clinchetul nălucii ce mă acompania, o urȃţenie de făptura, cu ochii roşii, sȃnge izvorȃnd din negura retinelor, cu o gură descusută de restul feţii pierdute in gol iar lipsa mȃinilor cu infrigurare mă infricoşa. Stiam că torţionarul mă conducea cu o duhoare ce ofilea florile şi omora gȃzele nevinovate care cugetau să se aproprie. Inima demult işi pierduse suflul doar, doar din cȃnd in cȃnd mai arunca cȃte o bătaie arătȃnd inchisorii corporale că piatra de temelie a motorului organic incă era unsă. Simţeam cu ochii cum stejarul meu mă chema, il vedeam cu sufletul descătuşat de graţiile deprimante ale eşecurilor, ale lipsei conştiente de compasiune şi mai ales ale doriţelor succesive de a ajunge unde mă indreptam. Corpul devenea greu, drumul mă biciuia cu urlete suspecte, ce atentau la integritatea relativă a raţiunii. Totuşi eram obişnuit cu astfel de practici diavoleşti, doar lordul umbrelor eterne imi fusese coleg de celulă timp de cȃteva luni intunecat de contemplative. Ce vremuri, cufundat complet in neantul negrului, scăldat in incertitudini şi vise spulberate, măcinat de invidia propriului eşec şi mai ales urzurpat de dezamăgirea iluziilor ce cu drag le tot hrăneam. 

Ceasul trecuse, primitul dar de moarte mă asuprea in greul ce se arata in faţă, evidentul trist părea scumpa evadare, singura mȃntuire pe care o mai puteam trăi. Urcam atent treptele spre stejarul mult prea lat in umeri pentru a părea unul obişnuit iar teribila făptura ce mă acompaniase dispăruse. Umbrit de orice judecată simţeam cum cele două năluci ale căror siluetă tăiau razele Lunii in aburi necăjiţi, mă aşteptau nerăbdătoare. Ajuns in faţa lor, cu lacrimi copilăreşti şi imobilitate cruntă a corpului ingenunghez in faţa stejarului, cu privirea atentă la doi şobolani care se luptau pentru o bucată de ochi uman putrezit de presupuneam eu, două zile.

-Ridică fruntea, mȃinile şi corpul, destinul tău s-a incheiat copile. Urmează acum povara eternităţii, corida nesfȃrşită a pruncului dezvirginat. Intoarce-te cu spatele la stejarul morţii şi aprinde larg felinarul sufletului tău pierdut in grota origiei ce o numeşti tu, minte. Spunea o voce gravă, sȃsȃită de sub gluga neagră prăfuită de sȃnge, vise deşarte şi muribunde speranţe. 

Aşa am şi făcut, dar cȃnd spatele meu atinsese scoarţa lamelată a stejarului m-am şi trezit sus la jumătatea inălţimii lui, pironit sub o ramură tenebroasă privind lunca vieţii. Mă gȃndeam că totul era nenatural, un coşmar cu iz de romanţă macabră insă pe măsură ce in palme mă străpungeau nişte ţepuşe extrem de ascuţite, iar sȃngele negru ieşea precum un suc agitat prea tare, iraţionalitatea o puneam la indoială. Chiar mă bucuram, mă gȃndeam că eliberarea dulce şi marcată de factori externi duri şi legendari, mi se potrivea cu laurii de rigoare.

Durerea totuşi devenea insuportabilă iar valuri de transpiraţie imi ocupau fruntea, sufletul plȃngea de durere, ii auzeam bocetele iar inima imi conferea un ritm puternic dar totodată fiecare puls mă ameţea căci adăuga un strop de durere la cea simţită. O să devin imun la ea, imi tot bătea un firav gȃnd cu pietre deluroase in geamul minţii. Surprinzător raţiunea nu părea deranjată de misticismul momentului, de propria putrefacţie care mă arunca in irespirabile urlete de suferinţă, nu, pur şi simplu nota cȃt mai multe detalii. Ce mă deranja imens era faptul că eram singur, tot singur intr-o experienţa agonizantă, vroiam să fiu deranjat măcar de Coasa, el cel Negru etern, de un alb inger, de o cioară care să mă chinuie precum pe Prometeu, aşteptam orice şi pe orcine, insă nimic. 

Incepeam să inţeleg că moartea mea la inălţimea văzduhului, in contact direct cu natura ce mă ucidea, sub cerul instelat şi cu Luna drept unică imuabilă prietenă, era contextuală cu şirul de freamăte ce imi condusese destinul, singur trebuia să fiu, era musai. Din moment in moment aşteptam clipa in care viaţa mi se derula in faţa ochilor ce incepuse să sȃngereze un lichid negru albicios care mirosea a trandafiri (ciudat) dar agonia se prelungea. Secundele se transformau in minute, acestea din urma deveneau ore grave, groase in durere, o indestulată obezitate de distructive gȃnduri sinucigaşe mă tot băteau insă pironit strict de stejar, eram neputincios iar Timpul constant imi devenea duşman. Zorii apăruseră şi ei odată cu glacialitatea Soarelui a cărui căldura mă impuţea de transpiraţie şi sȃnge uscat, nimic schimbat, eram incă in viaţă. Ciclul se intinsese intr-un nesfȃrşit şir de luni, ani, zeci de ani, iar eu incă eram acolo cu durerea in braţe, cu moartea la colţ, singur şi neplȃns dar uitat de toţi.  

spre moarte inainte