Am uitat sa speram
Am uitat să sperăm,
Aprinsă de o vitejie resuscitată in gȃnd şi spirit, speranţa apare precum un vis frumos sau un coşmar palpabil, in funcţie de circumstanţe sau om. Observ că speranţa a devenit o rotiţă ruginită dintr-un mental colectiv apus in mărginite posesiuni materiale şi regrese progresive. Jungla agresivă a pragmatismului in care stăpȃneşte necontestat homo economicus devine un tărȃm mult prea aglomerat pentru un puls inocent precum speranţa. Precum pietrele unse de răcoarea unui rȃu de munte oamenii au fost loviţi de iluziile materialismului determinist (in timp, cu scopuri şi efecte ulterioare) şi-au pierdut esenţa de a spera. Acum omul de rȃnd, rȃndunica frivolităţii decadente, vede in speranţă drept un grant primit de la Dumnezeu. Apoi, speranţa in esenţă ar trebui să reprezinte puterea regenerativă a sufletului uman, ce zilnic este chinuit de urletele agresive ale societăţii muribunde actuale. In absenţa sufletului intreţinut uneori de licărele speranţei omul devine robotul candid al Infernului ce il construieşte zilnic prin aderenţa la ignoranţă şi superficialitate.
Din valea Morţii de mȃine putreziciunea de a fi om fără experimentarea speranţei, in forma ei originară nu cea de suprafaţă actuală, nu pot ieşi decȃt „demonii” avariei, prostiei premature lipsiţi de căldura. De ce să speri, cȃnd primitivismul actual nociv atentează la focul ce arde in suflet şi distruge complet noţiunea de speranţă alocȃndu-i doar groapa de gunoi comună. In această lipsă continuă de oblăduirea speranţei că ziua de mȃine va aduce soarele mult dorit după furtuna crudă a barierelor sufleteşti, servim cu plăcere resturile. Nu ne săturăm, vrem din ce in ce mai mult şi in cantităţi ce nu le putem cuprinde, astfel in masca materialismului, omul a pierdut esenţa speranţei. Contactul natural cu sinele devine un monolog intunecat, lipsit de străfulgerile unui cȃntec liniştit oferit de lira speranţei. Această „fiinţă” nu se mai poate raporta la nivelul actual al valului de crudităţi aruncate de specimenele umane care au pervertit total vechile monede de schimb morale.
Poate consideraţi că acord prea multă imporanţă speranţei, in condiţiile in care tărȃmul in care aceasta işi sustrage şi manifestă puterea este viitorul. Lipsit de harul profeţiei omul consideră, pe bună dreptate, viitorul incert, periculos şi uneori tulburător. Ieşirea din iraţional al omului cauţionează şi impulsionează plasarea in derizoriu a speranţei, mascȃndu-o intr-o extensie a imprevizibilului. Precum un rabin evreu nu pot spune că aceste persoane, neatinse de peniţa holismului general, nu au dreptate. Insă tind să precizez că speranţa in chipul ei real are puterea de a intreţine un vis viu şi ajută prin intermediul suflului creator omul respectiv să şi le atingă. Prin muncă, idei adiacente productive şi gȃndul că calmul din spatele prafului va deveni realitate, fiinţa umană evoluează. Pericolul ce o paşte acum este că işi pierde legătura cu sinele, cu sufletul, lăsȃnd deoparte introspecţia şi adoptȃnd in intregime raţiunea brută. Productivitatea, istoria a demonstrat că poate izvora şi din raţiune, insă cea propusă de Stephen Hawking (aparent deţinătorul adevărului suprem) in prezent, dezbrăcată de orice veştmȃnt filosofic sau spiritual, injunghie zilnic omul şi-l aruncă in grota abismală a ignoranţei crase. Speranţa se poate transforma intr-o stare revelatoare a conştiinţei oferind omului cheia către lumea creatoare nestăvilită de factorii lumii actuale.
Numele tău este destin
De cȃte ori privesc lianele prăfuite ale viselor de mȃine devin alert şi mă trezesc. Numirea respiraţiei ce imi condiţionează lumina ochilor nu imi mai sustrage ura din suflet căci am uitat numele. Destinat să apuc covorul ruginit al ploii sȃngeroase din mersul in picioarele goale prin norii dezavuaţi de dorinţă, cred că a venit vremea pentru furtuna ideilor ferecate. Stȃncile ce păzeau prin greutatea lor nestăvilită in potenţă terestră, s-au surpat iar rȃul ce-şi are oborşia aici străluceşte atemporal prin ochii mei oglindind maliţiozitatea stropilor usturători numiţi vise. Din codrul intunecat al unor vremuri apuse, un sfat necontenit imi aşternea sufletul in patul matrimonial al iluziilor depline. Un tărȃm etern al minţii creative, locul de joacă idilic pentru umanitatea pierdută şi spiritualitatea renăscută devine disponibilă din nou sinelui.
