Piruete, vals si cadre

Piruete, vals şi cadre

Cu trupul dezgolit de vise m-aştern comod pe o bancă, sub o oarecare salcie, la marginea unei eterne mări de-un măsliniu necopt. Sunetul delicat al valurilor ce işi pierde esenţa la impactul cu firele nemuritoare de nisip, devine muzica perfectă oferindu-mi prilejul de a mă bucura complet de tainele ascunse ale naturii. Cuvintele devin o parte din timp şi aleg să mă cufund in gȃndurile asurzitoare care precum o cascadă de azur suflă pierdute regrete şi inmormȃntate suspine. Despicȃnd ţesătura zilelor cu ruşine realizez că am subestimat comoara sentimentelor cu care omul se inconjoara şi refuza să-i asculte corzile line. Marginea ignoranţei se surpă şi precum malul morii de lemn arde sub stelele de foc ce cutreieră noaptea cerul cărȃnd mesajele Universului, adoarme in vaste minciuni. 

Din vlăstarul dorului arhiprezent in inimiile oamenilor, apare speranţa care strănută un sărut delicat pentru micul copil care plȃnge, simţindu-se ameninţat de norii furioşi ai răului. Deschid atent ochii şi privesc reflecţia Lunii in marea acum turcoazie care işi rivalizează oglinda cerească. In linul graţios al mamei Gaya, apare o suplă făptură, lumina pură, un alb delicat călduros, numită simplu, dragoste. Predica in mijlocul grădinii lui Poseidon, oamenilor, depre căile uneori anevoioase sau abrupte dar oferea şi aripile sale oricui se lăsa purtat spre noi culmi de ea. Deşi vedeam o sabie ascunsă in penajul ei simţeam incredere nemărginită in vocea ei, deliciul vȃntului care o imbrăţişa in fiecare minut. Inima imi spunea că această lumină putea să o crească, să o ingrijească insă privirea ascunsă uneori mă ingrijora iar eu ii răspundeam motorului meu organic că tot ea putea să ne usuce complet. Totuşi vedeam cum stelele o ascultau cu drag, iar din atemporalitatea lor inţelegeam că nu trebuia să mă tem de monologul dragostei. Presimt că această frȃntură a sufletului deţine coroana vieţii precum cred şi ştiu cu certitudine că are cuiele, crucea şi călăul perfect pentru o detronare neonorantă. 

Un aspect era clar pentru mine şi băncuţa mea, nu trebuia să fiu temător in raport cu sentimentul dragostei sau să mă bucur de ea in vreme de „pace” sau doar de dreaptă incȃntare ci să fiu onest cu ea in toată goliciunea mea primară. In succesiunea anotimpurilor atoateziditoare dragostea este eternă, făclia divină din spiritul uman şi astfel un zȃmbet se infiripă pe chipul meu. Silueta iluzorie se disipa cărată de vȃntul ale cărui gȃnduri il trădau, intenţii primordiale intense la suprafaţa mării luau foc, albastru, zbuciumat dar atȃt de frumos in exprimare. Cu greu mă detaşam de această revelaţie in ceea ce priveşte unicul cumul de stări şi sentimente, dragostea, plăcut impresionat de opera de artă pictată de Univers. Bucuros fiind că am asistat la o asemenea plăcere vizuală şi emoţională, mă intorc spre casă cu inima deschisă căci recunosc expozeul recent in privirea călduroasă a unei domniţe, aflate departe (relativ) dar mereu in inima mea. 

Sub silueta dragostei