Floarea din noaptea de mai
Valsul din noi, in numele schimbarii
Cȃnd iarba creşte lent sfidȃnd timpul şi soarele zȃmbeşte larg către lumea furioasă, tristă, necăjită din cauza problemelor ce le roade minţile, iar tu te pierzi intr-o linişte plăcută, călduroasă, un lucru devine evident: incepi să trăieşti. Cu un curaj indoielnic, ce te trădează in momentele importante dar ce revine cȃnd nu te aştepţi, umbrele işi numără orele iar praful unor memorii false, sȃngerii, mȃnjite de durere şi mistuitoare emoţii incep să pălească in faţa noului. Cred că sub protecţia nopţii, ascultȃnd şoaptele vagi dar clare inimii, ce rȃde in surdină, cortina spectacolului se ridică timid, ruginită şi te invită să il urmăreşti.
Pe scena vieţii in care personajul principal eşti tu, te simţi pierdut sub presiunea strigătelor anonime, ce te indeamnă să iei drumul scurt spre neantul destituit de orice cauzalitate logică, dar cu un licăr de noroc, gramat atent dar suficient incȃt incepi să conştientizezi că in dreapta ta, stă cineva. Un scop, delirul unor simţăminte clare şi subite, ce te transformă in personajul secundar, fără nuanţa de a fi fără acel parfum, ce răspȃndeşte esenţa vieţii. Detaliile subtile sub delicatul ritm al piesei, clădeşte intriga de seară, a unui vals dual dansat cu drag in doi. Devine clar nespusul, misterul degajat de energii, sau legături aprinse şi crede el, că stelele il protejează de umbra regretatului apus ce nu demult răspunde prin tăcere. Muzica zȃmbeşte, clarul de lună ii luminează ochii, iar scena se transformă, un peisaj de vară, o bancă dragă uitată uitȃndu-se spre marea liniştită, iar vȃntul ce străbate emoţiile dorinţei de nu trăda scenariul. Un el mai necăjit, işi caută reflecţia sufletului in stȃnga sau in dreapta, in jos căci marea ii surȃde cărȃndu-i suflul reimpărtăşit din nou. Si stă, aşteptă, orele trec, lunile vin iar anii ii incearcă corpul. Nestăvilit aşteaptă timbrul dorit şi zȃmbetul ce ii aşterne calmul şi visul de a deveni un om.
Trimişii dintr-un ieri nespus
Clipele pasiunii se arată contemplȃnd ardoarea vocii tremurate, de a respecta o respiraţie impărtăşită. Visele par să schimbe pasul, negrul işi sabotează clar stăpȃnul iar maica cinei işi alină fii rătăcitori. Corida răspunsurilor aşteaptă sub un semn lacustru, de acasă, privind atent spre numele unui zȃmbet nestăvilit. Din valul pasiunilor noi scrisori se redactează singure, incepȃnd o gingaşă istorie de a nu fi iar el fără un ţel, o ea, motivul vieţii de a fi. Mai ieri incercam să găsesc baza oricărui sentiment cu care m-aş intȃlni in clipele ce intr-un mod brutal mă asaltează zilnic, dar mă declar eliberat. Pe piatra exuberanţei şi a exagerărilor ce neobosita mea imaginaţie o crează, voi pune timpul drept speranţă iar chinul il voi amaneta pe recurente alinte. Nebun să fiu să mă arunc in jocul perfid şi nociv al celuilalt eu ce imi sabotează neincetat orice licăr de adunare emoţională, prefer să las piatra acolo unde a fost aruncată şi să mă delectez cu golul, vechi prieten şi sfetnic. El cred, mă va ajuta să ating mareţia dintr-un gȃnd, supleţea unei atingeri, sau puterea de a ignora reacţiile puerile. Ograda luminii e mare, pavată cu emoţii ce nu imi mai par străine, ajung din nou acasă, in cetatea iubirii şi atȃt.
