Atunci cand adevarul doare
Atunci cȃnd adevărul doare
Veşnicia intr-un potir al inţelepciunii, aşteaptă firavul impuls al tinereţii să dezbine ceaţa neglijenţei morale şi să o atingă cu incredere. Dar mult aşteptatul moment răsufla adȃnc deziluzionat de incapacitatea curiozităţii primordiale să ii treacă pragul. Orbita respiraţiei nocive ce persistă in cadenţa de a trăi in mediocritate nu pare să demitizeze vastitatea „prostimii” ce ne inconjoară. Desprinzȃndu-se dintr-un corp celest, străin de graniţele permise ale convieţuirii, aura repulsiei fizico-verbale ce se formează in jurul intruşilor ne arată clar, concis drumul spre automutilare spirituală. Să fie acesta motivul pentru care frustrarea se acumulează zilnic, transformȃndu-se in stres pentru cei neinstruiţi in arta fină dar atȃt de delicată a indiferenţei supreme? Probabil că nu. Nu? Da, unul subtil şi agresiv deoarece aceşti paraziti morali cu care ne confruntăm corup orice fundament social ieşit din tiparele acceptate de mintea lor, loc calduţ al gȃndurilor simpliste şi revoltător de comune. Simulȃnd convulsiile violente ale unei naşteri cu discrepanţe temporale şi fizice, ei ne supun unui supliciu din ghearele căruia nu putem scăpa. Unii reuşesc, alţii acumulează muniţia necesară pentru a rezolva problema ulterior iar alţi cei mai norocoşi au reuşit să dezvolte, datorită spiritului de conservare prim, un incredibil de eficient scut ce reuşeşte să respingă atentatele periodice la care sunt supuşi.
Această colonie de „leproşi” imorali trebuie să i se atribuie finalitatea sacadată a vieţii sărind fazele evoluţiei naturale. Sugestie cȃt se poate de utilă şi deranjant de adevărată, insă nu indeajuns exprimată in public. De ce? In mare parte deoarece presupune o serie de răspunsuri evazive, false dar presărate cu mesaje ascunse ce merg tot in direcţia, timid arătată de mine. Aş sparge cu o brutalitate nepermisă premizele creşterii acestor rataţi comformişti lipsiţi de personalitate. Intr-o notă distinctă, presupun că mulţi potenţiali se pierd in această „mare romȃnească” de belferi complexaţi de propria impresie narcisistă despre ei. Pe mormȃntul evoluţiei spiritului creator va scrie clar şi deprimant: „Noi am reuşit să evadăm.”
Cazanul morţilor de purpură
Moartea prin esenţă este un mister deoarece nimeni nu s-a intors să ne spună ce este dincolo, emoţiile ce stau in spatele trecerii sau existenţa sau nu a stagiului următor. Am citit intr-un stil gazetăresc revelaţiile existenţiale, sau cazurile de moarte clinică cu „lumina care mă atrăgea, starea de omogenitate sau de comuniune cu totul” dar dat fiind că aceste povestiri au venit din partea unor oameni, trebuie să recunosc că sunt sceptic cu privire la veridicitatea lor. Fiinţa umană prin natura ei primară este incapabilă să spună adevărul şi să recunoască că „nu ştie” dar mintea de multe ori prin capacitatea ei poate crea scenarii diverse, proiecţii ale unor precepte religioase bine inrădăcinate in subconştient. Stim prea puţine pentru a putea oferi un verdict, clar şi universal acceptat. Acest banal dar trist lucru este clar.
Erudiţii agresivi, „deţinătorii” adevărului suprem probabil vor menţine micul lor circ ce degajează uneori momente hilare demne de gloata lichelismului romȃnesc. Dar după cum bine ştim mulţi dintre noi, acesta este un defect inconştient dezvoltat cu predilecţie de această specie egolatră si mai ales, cum Adrian Marino, bine spunea vindicativă. Sub spectrul unei drame recurente a vieţii prefer să mă arunc in neantul neştiinţei cu privire la caracteristicile morţii, insă tind să recunosc că nu imi este teamă cȃtuşi de puţin de ea. Cȃnd ceasul o să bată ora fatidică, voi fi pregătit să accept Abisul, doar ne cunoaştem şi relaţiile sunt mai mult decȃt cordiale. Fluiditatea naivităţii mele mă va ajuta să menţin focul aprins cel puţin pȃnă cȃnd ultima dorinţă terestră va fi indeplinită, iar după ea apa involburată a dezumanizării complete poate să-mi arvȃrle corpul in crematoriul speranţelor pierdute, de ieri, de azi şi poate trist de mȃine.
