C'est pupincurism de sorginte romanesc
C’est pupincurism de sorginte romȃnesc
Din termitiera gȃndurilor apuse, o amintire pare că renaşte atent sub focul cotidian al prostiei contagioase ce pare că pune stăpȃnire pe marea majoritate a indrăgitei noastre societăţi romȃneşti. Cȃte vieţi golite de sine, ruginite pȃnă in străfundul sufletului nu au căzut victime standardului de a păşi cu buzele ţuguiate şi pregătite mereu de măreaţa intȃlnire cu acel neted, delicat, plȃpȃnd uscat corporal ce necesita lustruit din cȃnd in cȃnd? Un artificiu esoteric, o contemplare posesivă a unei cascade de cuvinte muribunde, false şi putrezite care urzesc plasa parvenismului şovinist de grotesc gust, mai rău influenţat de caracterul romȃnului de rȃnd, cult in găselniţa productivă de a trăi de pe o zi pe alta. Fugind grăbit de sabotarea propriei intimităţi intelectual-emotive, adesea sunt silit să particip la spectacole slute ce imi subminează calitatea fluxului de idei, pervertite de lichelismul creaturilor de grajd comunal ce se manifestă fără ruşine in societate.
Hăurile ireversibile ale primitivismului conduc aceşti „oameni” să, mulţumească obsesiv, să rȃdă indecent, să atingă corzile sensibile ale imoralităţii zilnic, ceea ce nu face decȃt să intărească afirmaţia lui Jose Ortega y Gasset conform căreia „oamenii treptat devin mai proşti, pierduţi in colinele neputinţei de a formula pȃnă şi cel mai simplu gȃnd”. Trebuie să recunosc că acest om adevăr a grăit deoarece argumente in sprijinul acestei fraze găsesc la fiecare pas...
Bine aţi venit, la „Le Pupy’n”
Dintr-o bodegă uitată de orele ceasornicului vieţii, apar iluştrii actori ai teatrului „Le Pupy’n”, ce timid se ţineau de mȃnă şi se reasigurau in termeni vehemenţi şi incontestabili, cum recenta lor performanţă reflecta gradul inalt al artei in care deveniseră maeştri. Noaptea părea că rade şi ea de hilarele personaje, tristul cuplu pesemne adormit ce in străfulgeri fluctuante mai scoteau cȃte o vorbă şi cădeau, aluncȃnd doar alcoolul nu este pentru oricine, in vreo baltă calduţă, inveşmȃntată de urina unui cȃine sau resturile antropice stomacale ale vrunui vagabont eşuat al străzii. Cu părul admonestat de vȃnt cu vrun ziar, sau pahare de plastic, ce purtau suficientă cafea amestecat cu vrun fluid rezidual incȃt să pară un şampon natural, Daffan işi ridica toiagul sus, strigȃnd visceral spre cerul impovorat de sufiente griji incȃt să ii acorde atenţie nebunului „De mȃine eu sunt Cezarul poporului!!” Semnificaţie ciudată şi o frază fără rost doar tȃnărul aspirant la viaţă trebuia să işi reia activităţiile normale de lustrangiu de funduri urȃt mirositoare sau neajustate corespunzător de dinamica unei dimineţi furibunde. Cu un sacou peticit in cot, doar moda le morandy făcuse incă o victimă, o ţinea cu mȃna dreaptă strȃns şi puternic la piept pe mai pătimaşa, in spirit şi talent, Nora’. Cu trei luni in urmă fosta rezidentă a celului 54B al complexului medical de psihologie intensivă „Rebutism Humaine”, speranţa iluzorie de a-şi reincepe activitatea in distinsul teatru era singurul motiv pentru care Nora’ mai reuşea să strȃngă cȃte o răsuflare atent ţesută doar pentru a supravieţui. Visul ei de a juca sub comanda ridicol de contemporană (dar ancorată adȃnc in grota trecutului) a eternului flăcău Socy de Isme’ vestit in intreaga Franţă pentru candoarea şi clarviziunea teatrală de care dădea dovadă cȃnd era treaz.
Totuşi, Daffan şi Nora’ erau doar nişte figuranţi, avȃnd in vedere complexitatea spectacolului şi implicaţiile actoriceşti ce trebuiau luate in considerare cȃnd scenariul era pregătit şi şcena prindea viaţă. Udaţi de propriul necaz, de mirosul eşecului, bodega era singura lor cauţiune pentru a-şi intreţine speranţele şi iraţionalul vis de a juca roluri mai importante. Un singur lucru era clar, urmau să atingă acest obiectiv folosind singurul talent ce le fusese oferit de mintea subredă şi singuratică ce rezida in goliciunea capului lor; atentate prin „săruturi” repetate la circumferinţa sferică sau plană a oricăror funduri ce ii puteau sălta la următorul nivel.
Va urma... „Daffan şi Nora, la bodegă”
