Eu si ea, departe
Mi-am ferit rănile de sare şi mi-am adunat leacurile,
Te-am adus lȃngă mine cȃnd focul incă mă ardea,
Si ai reuşit dobori negrul ce sălăşluia in al meu sine,
Inchis adȃnc. Cȃnd buzele s-au imperecheat, vorbea,
Inima mea cu mintea, vag explicȃnd recenta bucurie.
Stii, tu, oare, corida fericirii ce ar fi intemeiată in noi?
Ascultă! Timida voce a inimii, mȃngȃie ruga dinspre mine,
Lasă deoparte teama şi lasă-te purtată de valul realităţii,
Care suspină profund la ezitarea ta de a croi plăcerea in doi,
Iar zumzetul tandreţii duale să ne imbrăţişeze lin pe amȃndoi.
Poate imi plȃnge sufletul, poate inima ii rȃde in faţă,
Dar trist nu mi-e chipul, ochii sclipesc cȃnd te pomenesc.
Sunt eu destul? Nu ştiu, dar golul amputat fără tine lȃngă,
Devine un ridicol apăsător. In noi, ar fi feeric bal domnesc,
Incununat in mici victorii dar suple şi... măreaţa Ambianţă.
Răsăritul impreunat cu visul a ceea ce inseamnă noi,
Se indrăgosteşte de pasiunea libertăţii, de mica uniune,
Divină in esenţă, aprinsă in emoţii, impărtăşită in doi.
Timpul, ruginit, desparte colinele atent infundate in zale,
Tinȃnd cu graţie podul deschis dinspre lin şi apoi.
Valul speranţelor unui mȃine dedicat complet doar nouă,
Astupă groapa deziluziilor, vacarmul dezamăgirilor de ieri.
Din două inimi oneste in cuget, simţămȃnt şi taină,
Atȃrnă mȃngȃierea vieţii depline, dulceaţa comunei priviri,
Ce-şi construieşte acceptul, trecerea la albul sufletului,
Calm şi adevărat.
 |
| Liniste |
