Roza sinelui

Roza sinelui. 

Partea I. „Bun venit, haiduc increat”

 „Rozele nu cȃntǎ atunci cȃnd arcul delicat al cerului işi adunǎ acoliţii pentru o ultimǎ sǎrbǎtoare. Ferice el, Soarele, zilnic coborȃnd cu tandreţe peste feţele muritorilor de rȃnd, incruntaţi sau cu chipul deschis, se avȃnta in mici plǎceri atinse de fieful prafului de azur. Subtilul unui devreme uimit de vagul liber in emoţii deşȃnţate, precum un ofiţer nazist, creeazǎ oportunitǎţiile de azi, de mȃine, de foc şi neintinate coride de şantiere frȃnte. Morbid, ursuz şi lipsit de cruda deşteptare, un monstru suflecat in simţuri, coboarǎ dealul de miazǎ-noapte, trǎgȃndu-şi picioarele unse de sȃnge ruginit spre valea dintre apus şi rǎsǎrit. Mergea cu greu, ochii de sticlǎ neagrǎ conturau o privire de gheaţǎ lipsitǎ de expresivitate, mȃinile se legǎnau pe lȃngǎ restul corpului doar dintr-o inerţie inconştientǎ iar pǎrul negru cǎrǎmiziu il sugruma in jurul gȃtului suficient de mult incȃt sǎ doarǎ insǎ nu intratȃt de mult incȃt sǎ-i fure definitiv suflul vieţii. Puteai vedea cu uşurinţǎ cum, odatǎ la doi paşi o lacrimǎ de aur lua naştere din ochiul stȃng şi in drumul spre sol se transforma intr-un vicios plumb. Nu era tocmai o privelişte demnǎ de apreciat sau contemplat dar tristeţea pe care o emana simpla lui plimbare suscita interes printre vieţuitoarele vǎzute şi nevǎzute. Ajunsese acum, dragul de el, frȃnt de obosealǎ şi gȃnduri necurate la o destinaţie uitatǎ, in valea lui mȃine-aprins, unde pe o rocǎ in formǎ naturalǎ de scaun işi aşezǎ mormanul de oase, carne şi suspine. Cu mȃinile strȃngȃnd chipul cu forţǎ şi trunchiul aplecat in faţǎ, el, cel din absolut creat, se uita spre cuibul unor vise cu plǎcere ingrijit de o mȃngȃiere pulsatilǎ. 

-Tu, mic, covor de negre simţǎminte, de ce preferi sǎ te arunci in vastul neplǎcut? Nu ştii, copil adulmecat de rele, mofturoase influenţe, cǎ azi cortina vieţii se deschide şi tu eşti unul din actorii principali? E calea inspre simplul monoton, e vidul macerat al libertǎţii false, e ulcerul increat al instabilitǎţii ce tu o preferi prin lacrima ochiului stȃng. Deplin ţi-e sufletul in voci de pace şi iubire, nu-l ţine inchis in inchisoarea negricioasǎ a suspinelor, mȃngȃie uşa inspre libertate şi scuteşte-l de aceastǎ lentǎ moarte. Un corp sleit de putere dar iţi vǎd inima, terestre foc impǎiat de sȃnge, e caldǎ, bate cu putere şi mi-e dragǎ. Priveşte iar cu ochii sufletului reinviat şi vei simţi licoarea dragostei depline. Din spatele unui stejar de arţar o voce dulce in timbru, gravǎ in adevǎr, ii vorbea celui din mijlocul vǎii de salcȃm.

-De aş putea acum, drag mic, domol şi avȃntat de griji prieten sǎ te vad, ar fi pasiunea unei discuţii reale. Preferi din spatele inţelepciunii de arţar, sǎ mǎ atingi prin vorbe, mulţumesc. Nu neg cǎ fiinţa mea ascunde luminoasa respiraţie a sufletului dar nu pot sǎ gǎsesc podul spre ea. Acum, nu vezi? Uitǎte atent ce companie am, priveşte in stȃnga şi in dreapta mea, nu simţi putoarea lor, nu te infioarǎ gȃndul de a-i intȃlni? Ucenicii preferaţi ai intunericului rupt de timp şi vreme, apǎsǎtorul plumb al furiei şi infectatul frȃnt al malitiozitǎţii. Cum pot eu oare, ascultǎ tu şi nu fugii in depǎrtare, cum pot sǎ scap de ei, cȃnd vidul spectacolului zilnic mǎ doboarǎ? Stiu de mirifica iubire, de tǎmǎduitoarea ei savoare, o, de ai inţelege cȃt de multe cunosc despre ea şi cȃt de prezentǎ in inima mea este ea. Tu, dragǎ voce de arţar, ea singurǎ mi-aduce pȃlcuri de luminǎ adevǎratǎ in codrul asta ruginit al vieţii, care oferǎ ghinde multe, drumuri spre vȃrfuri depline insǎ nu şi grija asumatǎ a iubirii. Eu am sǎ stau aici şi am sǎ te ascult, cǎci simt cǎ inţelepciune o sǎ-mi oferi şi sper ca tu sǎ fii un rǎsǎrit in sufletul spiritului de mai. Rǎspunde neridicȃnd privirea de la pǎmȃnt, el cel din iureşul contemplativ al aburilor delicaţi ai nopţii.

Plapuma subţire a stelelor iubitoare de bȃrfǎ se aşezǎ peste dialogul celor douǎ puncte. Credinţa atȃrna greu pe umerii codrului care spera sǎ reuşeascǎ prin vocea alintului divin sǎ aducǎ lumina inspre cel nǎpǎstuit de gȃnduri mai puţin darnice cu viaţa. Se intrezǎrea un teatru in adevǎr croit şi strajerii a doua simţǎminte diferite pǎreau a fi pregǎtiţi sǎ discute liber, fǎrǎ perdea despre ceea ce le mǎcina sufletul lor. Bǎtǎlia cuvintelor incepea, speranţele sufletului celui cu lacrima de aur incepeau sǎ prindǎ glas, timid, firav dar exista.” 

Libert in voce