Dialog cu inima

Roua trandafirilor de safir 

„ –Nu iţi vorbesc prin intermediul cǎrnii corpului, pe care bunul Dumnezeu mi l-a oferit drept moştenire la naştere ci cu spiritul intreg in fiinţa lui nemuritoare care işi ţese firul inimii in jurul tǎu creȃnd simpoziomul fǎrǎ de care viaţa mea ar fi simplǎ, monotonǎ lipsitǎ de savoare. Cu ochii larg deschişi şi mici pȃrȃuri de sudoare strecurȃndu-se pe frunte, un tȃnǎr rostea cu pasiune vorbe menite sǎ induplece cu drag inima iubitei sale. 

- Mai ieri mǎ aplecam in coloana viselor de azur şi incercam sǎ mǎ bucur de esenţa companiei tale atemporale. Din praful amintirilor alintate de timp, floarea inimii mele rǎspunde cu un zȃmbet tandru strȃngerii tale de mȃnǎ şi treptat mǎ las condus de valul ochilor tǎi spre cȃmpia feericǎ a plǎcerilor naturale. Am sǎ devin linul tǎu incǎlzit de focul calmului, rǎcorit de şuierul acceptǎrii vieţuitoarelor nevǎzute ce inconjoarǎ a noastrǎ indrǎzneaţǎ uniune. Ascultǎ vocea privighetorii ce in libertatea ei mǎiastrǎ ne cȃntǎ despre iubire, despre fǎrȃmele line ale imbrȃţisǎrilor ce se nasc cu fiecare privire pe care o impǎrtǎşim. Nu vorbi de teamǎ, ascultǎ nevinovǎţia sufletelor şi strigǎtul lor hotǎrȃt de luptǎ, cauţionaţi de orice eventualǎ greutate vom reuşi sǎ trecem podul spre tǎrȃmul puritǎţii sentimentelor aprinse in vȃrtejul iubirii. Continua tȃnǎrul apucȃnd cu tandreţe obrajii rozalii ai domnişoarei ce roşea şi respira cu profunzime, cu greutate, reflectȃnd inima ce ii bǎtea puternic, clar şi independent. 

- Dragostea, şantierul delicat al vieţii, imi supune simţurile unui noi, alintat de şoaptele vȃntului care timid dar sigur ne dǎ jos, piesǎ cu piesǎ, armura ridicatǎ zilnic in faţa lor (cei lipstiţi de inimǎ, superficialii, cei care se indoapǎ cu oxigen dezvoltȃnd un corp fals cu o minte goalǎ, cei drogaţi de bani, cei falşi in cuget lipsiţi de aspiraţii). Joaca s-a terminat, firavul sentiment de nepǎsare s-a disipat intr-un ieri copilǎros, acum suntem mari. Zilnic, iţi voi aduce zȃmbetul meu in dar deşi ştiu cǎ este mult prea puţin pentru lumina şi cǎldura sufleteascǎ pe care mi-o oferi atunci cȃnd, precum acum, imi iei in braţe respiraţia şi te laşi condusǎ de mȃinile mele in corida strigǎtelor naturale, colorate in izul dezmierdat de plǎcere. Ascultǎ...opreşte şirul interminabil de gȃnduri care uneori mi te furǎ şi te duce intr-un distant neplǎcut Apus. Inchide ochii tǎi mici şi atȃt de drǎgǎlaşi care imi oferǎ priviri zilnic noi, dulci, senzuale, profunde, sincere pe care le preţuiesc. Murmura tȃnǎrul in limba inimii pe care domniţa in naturaleţea ei angelicǎ o inţelegea fǎrǎ efort. 

- Purtat de chinul de a fi o hoardǎ de mȃngȃieri, sǎrutǎri, emotii, sentimente, vorbe calzi şi imbrǎţişǎri translucide, ajung frunte in frunte, privind adanc in ochii tǎi incercȃnd din rǎsputeri sǎ creionez un dialog cu inima ta.”

Consolarea inimii. 

Mişc din vibraţii surȃsul sufletului,

Atins de frica iubirii ce nu moare.

Sedus de un Apus, sclavul visului,

Revin in romanul vieţii ce mǎ doare. 

Linul dinspre Amurg