Fir de iarba

FIR DE IARBA

Din şuierul dimineţii, şoaptele mele urzesc,

Ele iţi spun cȃt de mult eu te indrǎgesc,

Si cum dorul frigid imi saboteazǎ inima,

Ce zilnic nu doreşte, alt chip, corp sau suflet,

Doar mȃngȃierea ta, privirea şi un zambet.

Apune valsul inimii, apune esenţa ochilor,
Rǎsare chipul vocii tale in mintea mea, dar,
Descopǎr rǎdǎcina urii, furiei, ce amar!
Sǎ mor fǎr' de iubirea ta şi cu retina florilor,
Inchid adȃncul sufletului, deschid grota lacrimilor.


Buzele rupte-n cǎrǎmiziul ruginit, cer apǎ,
Dulceaţa ce cȃteodatǎ mi-o ofereai cu drag,
Se pierde-n seceta dorinţelor, deşertul vag,
Al minţii tale, care a rǎpus inima defibrilatǎ,
Ce acum moare, urlǎ, aprinde goana slutǎ.

Ia-ţi sufletul impreunat cu iadul suferinţei,
Aşterne-ţi gura nǎmoloasǎ pe-un nou efeb,
Uitǎ acum destinul invizionat de mine. Intreb,
Devreme in mugurii tristeţii cu frȃnta absenţei:
De ce şi cine, iţi mȃngȃie ca mine inima? Nu ştii,
In serile cuprinse de iubire doar eu alint,
Coroana viselor depline.

Roua dinspre moarte