Jurnalul suferintei

Jurnalul suferintei

Ziua I.

...Timpul pierde sirul regretelor si usor ne obliga sa induram tot ceea ce implica suferinta. El, cu ale sale ore si minute, vine precum o naluca si necrutator fura tot, iubire, sentimente, emotii lasand in loc un ocean de lacrimi dureroase. O imagine sumbra si apasatoare. Este tare greu sa adormi cand corpul nu raspunde iar ochii se incapataneaza sa respire apa sarata, jupuind din suflet bucatica cu bucatica. Cat de trist este realizarea adevarului; sa stii ca tocmai ai avut parte impreuna cu persoana iubita de ultimul sarut, de ultima imbratisare, de ultimele clipe petrecute alaturi de ea. Incepe un proces dureros, o suferinta ce pune stapanire pe intreaga fiinta, punandu-o in catuse arzatoare. Nu poti scapa de aceasta calatorie grea deoarece totul se surpa, se darama in jurul si deasupra ta iar usa de iesire este mult prea departe pentru a ajunge la ea. Incepi sa te rogi, sa cauti intelegere si alinare divina dar liniste primesti inapoi. Fara incredere, fara curaj mucegaiul zgarie fiecare particica a trupului si sperantele ca ziua de maine sa fie mai darnica nici nu mai indraznesc sa se nasca. Care ar fi rostul ca viitorul sa fie frumos atunci cand stii ca seara pui capul pe perna si cand te uiti in stanga nu e nimeni langa tine? De ce sa te uiti cu un zambet pe buze pe fereastra cand stii ca telefonul nu va primi nici un mesaj de la ea in care sa simti grija si compasiunea unui alt suflet? Unii te fac slab si vor ciuguli din ceea ce a mai ramas din tine, dar nici nu-ti mai pasa deoarece drumul spre autodistrugere primeste ajutor iar acest lucru iti convine. Viata incepe sa doara, cu fiecare gura de aer si incepi sa cauti solutii mai putin ortodoxe pentru a scapa, pentru a fugi, pentru a deveni unul cu neantul. Te gandesti sa-ti ceri iertare, sa construiesti in jurul ei o lume de promisiuni pe care cu ultima suflare vei lupta sa le duci la indeplinire, dar atunci cand focul la ea s-a stins, nu poti face nimic, te opresti si incepi sa te ineci in propria dezamagire.
"Sunt un om bun" care iubeste din toata inima..."organ" ce isi iese din minti in preajma ei, tipa si urla, cerseste o mangaiere, o imbratisare, orice..dar nimic, acum nu mai are cuvinte deoarece le-a luat cu ea. Nimic nu pare a mai avea rost, durerea precum un hot se transforma in puls si cu fiecare secunda in viata intensitatea creste iar frecventa se mareste. Unde este Dumnezeu, in astfel de momente apasatoare si dureroase care rup spiritul si intrega fiinta brutal si fara regret? Unde este puterea Lui mareata cand totul devine cenusa si fiecare sunet pare a fi insulta, fiecare atingere devine asalt? Incepi, initial timid, sa te uiti din ce in ce mai des la distanta de la fereastra la pamant..si te gandesti. Dupa divinitatea nu raspunde, dar desi tu o hulesti, ea te ajuta, cumva, incearca sa-ti aline din suferinta. Totusi desi autotputernica, nu poate oferi un ajutor suficient de puternic pentru a dezrobi trupul si sufletul de durere.
Pe alocuri incerci sa respiri, sa aduci langa tine o alinare dar cand realizezi cat de dur musca singuratatea din tine, esuezi si totul incepe de la capat. Apoi, vin specatorii care rad in hohote de situatia ta si impreuna cu "prietenii" ce se bucura salivand pentru-ca treci prin ce ceea ce treci si te pierzi complet. Lumea devine mai mica, stramtorata ce se inchide cu furie in jurul tau.
Sunt pierdut...simt fiecare litera si ma doare tot..pana si umbra vad cum plange...

black soul