Autoportret


Autoportret

Am o poezie in suflet, timidă, vag amarnic tot suspină,
Nu ştie draga copilandră că vestigiul eternităţii crude,
Sub solii dimineţii fără remuşcări pe ea, micuţa o aşteaptă.
Prefer să nu-i spun adevărul, s-o las sub frȃiele din noapte,
Apoi o ghilotină in plus nu strică, iar pacea se deşteaptă.


Intunecat la minte, cu sufletul sfȃrtecat complet şi obosit,
Mă las iar pradă celor brute, simple fără de cuvinte,
Si adorm in culmea tinereţii, intr-un mormȃnt de ură zidit.
Priveghiul meu va fi o lȃnă mărginită de suspine,
A unei mame intristate muribunde cu sufletul pecetluit.


Acum eu mor, mă pierd in valsul Universului de veghe,
O margine, un colţ de galaxii robuste, stelare rȃndunele,
Adoptă un neghiob al nimănui ce-n corp şi spirit piere.
Frigul, un companion pe cinste incepe treaba a-şi face,
Sȃngele treptat se-ascunde iar inima domol se opreşte.


Privind in jos spre grota pămȃntească nimic nu e de spus,
La capul regretatului meu corp doar două siluete se unesc,
O mamă tristă indurerată crunt şi-o fată izgonită de Apus.
Rămȃne doar domniţa, a cărui păr bălai şi lung il recunosc,
Si simt cum sufletul ii plȃnge şi zȃmbetul ii dispare in Sus.


Pedeapsă slută mi-am ales, căci lacrimile ei mă udă abundent,
Acide şi pierdute in neant, spiritul liber mi-l pătează incet,
Dar iert, fetiţa ce-n moarte o iubesc, o nouă zi şi ea aşterne flori.
Plutesc sordid deasupra ei, in şoapte agresive o strig, mesaje vii,
II spun doar că iar o preţuiesc şi-n vastul intuneric merg lent.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Maturitate

EGO