Whispers in the dark

De drag, dor si furtuna  De drag... "In mangaierile vietii, te urci in spatele unui sunet delicat, al unei voci atat de pretuite si zbori lipsit de griji fara sa te gandesti la rocile ascutite deasupra carora te aventurezi. Te pierzi intr-o poveste, in a sa tenta romantica dar nu ai cunostiinta de zborul in sine. Printre colinele norilor albi si libertatea sufletului, intreaga ta fiinta este una cu Cerul, una cu visul, una cu linistea deplina. Te uiti in jurul tau si totul pare mai frumos, mai gratios atins de caldura divinului. Incepi sa realizezi ca dupa mult timp petrecut in desertul terestru atat de arid si de artagos cu tot ceea ce inseamna tu, ai un dar aproape de inima ta, de ceea ce tu stii a fi cel mai de pret simtamant si este atat de placut sentimentul incat celelalte lucruri par mult mai naturale, mai facile. Uiti de tine caci valul emotiilor este atat de puternic incat nici pentru un moment nu ai suspecta ca totul se poate sfarsi, ca vei cadea, trupul va fi sfarama

Făr de păcat Sunt ars in cununia moartă a vieţii, Remunerat in pocăinţe false necuprinse, De vidul păcii interioare ce mă doare, Sunt făr de Dumnezeu, pucioasa dintre gunoaie. Sunt fiul risipitor , o mărturie crudă, inaripat, Eliberat in fr ȃ nta realitate, mor şi renasc. De zidul ceţii din cetate iar mă lovesc, Sunt fulgerat de s ȃ ngele porţii, un lacăt uzat. Sunt lira ce aduce freamătul etern al focului, Regurgitat de diavol in mintea omului de praf. De ursitoarea Apusului de ieri, furia dragonului, Sunt inchinat colinei dintre fals şi al meu epitaf. Sunt cartograful vocilor de dincolo, din dor, Neplătit şi indurerat, fără mirajul de a fi uitat. De ruda mică, scolţuroasă a Purgatoriului, Sunt invitat să-mi dau suflarea şi să mor.  Te pierzi in grota fericirii, uitand de Mine, Acum fiorul mortii te cuprinde, te rogi, revii, Copilul meu atarn de indolenta ta de ieri, Si-am sa te las in putrefactia muritoare, Pacatul simplu de a fi, iti apartine. De vina Creatorului

Portret de amintire  Sub colina stinghera a visului de azi, atins de furtuna apriga a noptii de cristal amara, am gasit sub sirul cald de amintiri, un desen prafuit. Schitat de vocea destinsa a inimii, privesc cu uimire cum liniile chipului tau dau forma unei umbre langa calimara sufletului meu. Incep sa ma uit, cu penita fulguita de vreme in mana si incep sa intaresc punctat liniile ce au creionat candva cascada a tot ce vedeam clar in tine. Ascult cu drag cum desenul imi vorbeste, cu afectiune si compasiune, necunoscand adierea prezentului, apusul singuratic al unei legaturi fragile. Zaresc cu atentie perlele mici, ochii tai, podul spre deplinatate profunda a sufletului tau. Ma urmaresc si cred ca observa tristetea ce ma „alinta” in secundele unui acum mai putin luminat. Mici comori care ma ingrijeau cu caldura si calm, presarat cu o tandrete si grija (ce nu o meritam), acum doar distante frunze dintr-o schita cu grija protejata de inima. Le simt pulsul in timp ce le accentuez, pro

Roza sinelui.  Partea I. „ Bun venit, haiduc increat ”  „Rozele nu c ȃ nt ǎ atunci c ȃ nd arcul delicat al cerului işi adun ǎ acoliţii pentru o ultim ǎ s ǎ rb ǎ toare. Ferice el, Soarele, zilnic cobor ȃ nd cu tandreţe peste feţele muritorilor de r ȃ nd, incruntaţi sau cu chipul deschis, se av ȃ nta in mici pl ǎ ceri atinse de fieful prafului de azur. Subtilul unui devreme uimit de vagul liber in emoţii deş ȃ nţate, precum un ofiţer nazist, creeaz ǎ oportunit ǎ ţiile de azi, de m ȃ ine, de foc şi neintinate coride de şantiere fr ȃ nte. Morbid, ursuz şi lipsit de cruda deşteptare, un monstru suflecat in simţuri, coboar ǎ dealul de miaz ǎ -noapte, tr ǎ g ȃ ndu-şi picioarele unse de s ȃ nge ruginit spre valea dintre apus şi r ǎ s ǎ rit. Mergea cu greu, ochii de sticl ǎ neagr ǎ conturau o privire de gheaţ ǎ lipsit ǎ de expresivitate, m ȃ inile se leg ǎ nau pe l ȃ ng ǎ restul corpului doar dintr-o inerţie inconştient ǎ iar p ǎ rul negru c ǎ r ǎ miziu il sugruma in jurul g ȃ tul

Valul din noi Mi-am ferit rănile de sare şi mi-am adunat leacurile, Te-am adus l ȃ ngă mine c ȃ nd focul incă mă ardea, Si ai reuşit dobori negrul ce sălăşluia in al meu sine, Inchis ad ȃ nc. C ȃ nd buzele s-au imperecheat, vorbea, Inima mea cu mintea, vag explic ȃ nd recenta bucurie. Stii, tu, oare, corida fericirii ce ar fi intemeiată in noi? Ascultă! Timida voce a inimii, m ȃ ng ȃ ie ruga dinspre mine, Lasă deoparte teama şi lasă-te purtată de valul realităţii, Care suspină profund la ezitarea ta de a croi plăcerea in doi, Iar zumzetul tandreţii duale să ne imbrăţişeze lin pe am ȃ ndoi. Poate imi pl ȃ nge sufletul, poate inima ii r ȃ de in faţă, Dar trist nu mi-e chipul, ochii sclipesc c ȃ nd te pomenesc. Sunt eu destul? Nu ştiu, dar golul amputat fără tine l ȃ ngă, Devine un ridicol apăsător. In noi, ar fi feeric bal domnesc, Incununat in mici victorii dar suple şi... măreaţa Ambianţă. Răsăritul impreunat cu visul a ceea ce inseamnă noi, Se indrăgosteşte de pasiunea libertă

Inim ǎ de petale, ruginit ǎ Mai ieri priveai inspre mine cu pl ǎ cere in suflet, Azi, chipul iţi este ruginit de-o nep ǎ sare crud ǎ , Simt... cum inima ţi-a impietrit, in praf apus ud ǎ . De ce? V ǎ d, silueta brut ǎ , demon putrezit in cuget, L ȃ ng ǎ tine, m ǎ doare peisajul dar at ȃ rn de-o ur ǎ , R ǎ zbun ǎ toare-n blestemate cadavre f ǎ r ǎ buget. Mirosul rupt in slute vagi coşmaruri muribunde, Mi-adun ǎ visele trecute despre noi, l ǎ s ȃ ndu-te deoparte, In m ȃ zga florilor impuţite s ǎ te ineci in crudit ǎ ţi fr ȃ nte. Am obosit s ǎ fug f ǎ r’ de inim ǎ spre ţ ǎ rmuri triste, Chemat de o chitar ǎ , lacrimile curg, privirea aprinde, Groapa vieţii apus ǎ in luptele cu un gheţar uman p ǎ tat. S-a str ȃ ns in pumnul sufletului firava inim ǎ a mea, Se zbate f ǎ r ǎ forţ ǎ , moare. De ce? S ǎ tul ǎ, de foamea, R ǎ nit ǎ , m ȃ njeşte cortina Apusului cu al s ǎ u strig ǎ t, In zarea neagr ǎ p ǎ trunz ǎ toare ce ţese eu-l alungat. Corida z ȃ mbetelor sufer ǎ , se pier