Avem voie sa visam
Avem voie să visam
In mii de culori diverse care sfidează brutala gravitaţie cu delicateţe inegalabilă, işi face timid apariţia micuţa faptură: visul. Un drum mirific ce cu mare drag işi deschide cărările ascunse către indeplinirea unor aspiraţii subit descoperite şi etern clasificate sub promisiuni divine. Astăzi, in acest coşmar derizoriu şi repetabil, devine din ce in ce mai dificil să-ţi aşterni valul gȃndurilor debutante in strada perversă a lipsei de creativitate. In mii de zȃmbete candide ce luminează orice persoană posomorȃtă şi etern stresate de imuabilitatea simplităţii se strecoară acestă creatură subredă ce progresiv atentează la supravieţuirea proprie. Greu de imaginat ca visul in complexitatea sa pozitivă şi recreativ oportună să intȃmpine greutăţi morbide in condiţiile in care puritatea şi inocenţa sentimentului ar trebui să infrunte cu succes orice obstacol indiferent de provenienţa sau caracteriscile lui.
Mă uimesc şi mă infrupt asemeni unui delirant haiduc, din puterea efemeră şi inepuizabilă a visului. Deşi recunosc cu tristeţe că rănile deschise ce incă respiră in sȃnge şi transpiraţie radioactivă asaltă zilnic integritatea emoţională a visului. Laşitatea celor care incă inofensiv de idioţi, se interpun intre vis şi realizarea lui, este condamnabilă şi merită observaţii, huiduieli, schinjuiri, injosiri şi mai ales torturi maliţioase. Tind să cred că din ce in ce mai multe colorate destinaţii mentale reintineresc in depăşirea sau ingenunchierea acestor agresivi rataţi. De altfel, cu imensă bucurie in suflet salut curajul celor ce persistă in căutarea intimă a căilor asistenţiale ce pot transforma visul in realitate palpabilă. Ei, cei care reuşesc in acestă tainică şi dificilă misiune, sunt demni de aprecierea semenilor şi ura eternă a celor care simt gustul dulce amărui al infrăngerii.
Castrarea unui visceral „drag”
Amorul propriu ulcerat şi transpus in frustrări zilnice revărsate condiţionat asupra impiedicării voite a răspȃndirii ideii de „vis” corupe şi erodează inimi, suflete şi sentimente. Reculul dorinţei presărat cu aspiraţiile unor mult prea puerile stări ale visului cauţionează anumite sentinţe ce asemenea unor anateme eterne surpă avȃntul personal. Rămȃn credincios pragmatismului darwinist insă in acelaşi timp mă transpun unor locuri inimaginabile şi greu de atins, descris, exprimat in cuvinte. Spiritualitatea aflată faţă in faţă cu raţionamentul societăţii de aluminiu nu poate decȃt să cȃştige această luptă inegală şi uneori hilară. Un paradox ce curtează neincetat visul al cărui menire, obiectiv suspină in iluziile sau realizările imediate, mă fac terenul de luptă perfect pentru mine şi dragul meu alter ego de care niciodată nu imi este dor. Dar optimismul carierist dispersat de posibilitatea realizării viselor presupune o reinventare zilnică menită să inăbuşe orice discrepanţă negativă care ar putea atenta la inerţia eforturilor evolutive.
Greu de interpretat valenţele autentice ale visului cu ramificaţiile pe care acesta le presupune. De ce? Răspunsul este relativ simplu. Nota intim personală este imprimată in fiecare reverie şi explozie a visului in prezenta realitate şifonată. Timpul in chintesenţa sa, permite ca acest sentiment să cunoască transformări reflexive ce cu greu pot fi controlate de propriul eu. Avȃnd in firava vedere, jonglarea cu negrul in alb şi valsul continuu cu imobilitatea sterilă, visul meu işi susţine zilnic o pledoarie pentru propria estompare. Incă nu am elucidat ce ar presupune soluţia obsesiv propusă de el, dar contemplez acut chiar agresiv asupra ramificaţiilor şi beneficiilor unei eventuale puneri in aplicare.
şi dorm... iubesc senzaţia... şi visez... detest lipsa de control... dar iubesc... puterea de a-mi detaşa sufletul de corp atunci cȃnd am norocul de a conştientiza detaşarea...
