Cat de singur inseamna singur

Cȃt de singur inseamnă singur...

  Adversitatea ce o poate intȃlni acest termen inseamnă pentru mulţi dintre noi un refugiu. Surpriza intermedierii sentimentelor confuze ce această stare complexă le implică, survine in momentele neprevăzute ale vieţii noastre. Caverna timpului mai aruncă cȃnd se simte neglijată, subtile sugestii către asperităţiile singurătăţii. De multe ori am observat cu ingrijorare că implicaţiile termenului respiră in jurul unui tabu neinspirat. Adrian Marino nota cu o seninătate de invidiat că „suntem intotdeauna singuri, iremediabili singuri in toate momentele cruciale ale existenţei noastre.” Tind să subscriu acestei concepţii care mi-a dat o temă de studiat, dificil de abordat şi mult mai greu de inţeles. Totuşi pare ireal dar am un avantaj in studiul acestui cumul de sentimente deoarece nu imi este străin, chiar am fost buni prieteni mulţi ani. Nu vreau să par ipocrit sau convenţional cu „trendul stupid” ce ideolatrizează statul in intuneric, departe de lume şi tot, nu, de fapt un clar şi accentuat NU. Intenţia mea este să incerc să deconstruiesc intregul unei stării strict personale specifice fiecăruia, in mici componente uşor de inţeles şi abordat. Dintr-o convulsie haotică ce bȃntuie prin spitalul zilnic al vieţii noastre simţim uneori clarviziunea şi paranoia ce vine odată cu conştientizarea unui fapt sumbru: suntem singuri. Oare să fie adevărată o propoziţie ce este subiect de discuţie de sute de ani intre filosofii şi marii gȃnditori ai lumii? Nu cred, deoarece in contextul in care ştim atȃt de puţine despre mecanismele emoţionale ale omului, nu putem decȃt să aprobăm o „mediere” a cuvintelor, fără a da verdicte. Deci, mă abtin şi eu să spun că suntem cu adevărat singuri insă inţeleg profunzimea acestei afirmaţii. Inocenţa sufletului ne obligă să respingem imbraţişarea singuratăţii chiar dacă in multe momente aceasta este mai mult decȃt benefică. Ne poate ghida spre o lume interioară vastă, inţeleaptă şi iubitoare. Totuşi... este desprins din coşmaruri inspăimȃntătoare iluzia pe care mulţi oameni o hrănesc, ce aruncă această stare in sfera ruginită a dezamăgirilor, intr-o morgă adȃncă din care odată intrată cu un imens şi profund efort mai poate ieşi. 

    Scribul unui "eu" de ieri...

   Am un mare defect, chiar condamnabil, imi place să nu simulez ceea ce sufletul meu, grandios sau demn de milă, simte zilnic. Ocrotit de propriile acţiuni ce intăresc bula ce mă protejează de eventuale „crime” morale, acest imobilism are un dublu efect asupra mea: mă doboară dar mă şi inspiră. Un blestem, de care aş vrea să scap. O viaţa de om singur inseamnă durere, patimi ascunse, promisiuni incălcate şi sȃngerări deranjante. Laşitatea culturală şi lipsa de viziune poate să vă indemne să intăriţi această ultimă propoziţie. Adevăr sau un imens fals? Discutabil. O viaţă de om singur poate să insemne accesul la un izvor nesecat de creaţie, la o adiere sublimă a Universului sau o profundă auto-cunoaştere, un drum anevoios spre un eu atemporal. Patetic drept scuză sau o altă percepţie? Incă odată aveţi libertatea să cȃntăriţi fiecare cuvȃnt. Corupt adȃnc de această stare, „otrăvit” total de implicaţiile ei mă declar satisfăcut de simbioza zilnică cu ascetul personal, ale cărui sfaturi le urmez cu plăcere. Temperametul lui uneori mă inspăimȃntă dar cateodată mă aduce in locuri şi situaţii memorabile ce deşi minuscule in importanţă devin amintiri plăcute, amuzante.

   Din naivitate amestecată cu o doză de inconştienţă am să scriu următoarele rȃnduri ei: „Draga mea delicată prietenă, indiferent că am fost sus, in culmea unei glorii efemere, sau jos, in adȃncurile durerilor triste, ochii lumii au văzut cu claritate că conştiinţa mea a fost, este şi va fi mereu curată. Ii mulţumesc Domnului că ai indrăznit să fii la amărăciune şi bucurie, la prosperitate şi greutăţiile materiale şi morale ale vieţii, alături de mine, că  m-ai insoţit in luptă. Nu aş putea să iţi dezvălui acum morala unei poveşti trecute căci prefer să nu o consider terminată. O afecţiune reală consolidată in timp ce probabil se va transpune in altcineva, mă obliga să iţi ofer sincere mulţumiri că ai invăţat un orb să vadă minunile ascunse ale iubirii. Să fii sigură de un lucru, chiar şi in anii mohorȃţi de absenţă, imaginea celei ce cu mare drag a binevoit să primească sufletul meu, nu este pătată in nici un fel. Nu aş putea să schimb cursul istoriei, motiv pentru care am să ramȃn un etern spectator, in spatele cortinei tale.”