Mai ieri gandeam cu voce tare

Pasiuni si patimi derizorii

     Lumina cerne valul pasiunilor, delicate la atingere şi glas, ce ne umbreşte destinul. O incapacitate terestră probabil că mă va cenzura in multe din aspectele pe care aş dori să le ating insă „delirul” caracteristic va ieşi invingător. Sursa nestăvilită şi neimblȃnzită a unei firi complet curioase adulmecă cu spor şi drag caracteristicile patimilor şi mai ales a puterii de a pătimii. Am să incerc să merg in noaptea iscoadelor terestre să mă desfăţ cu ignoranţa celor care mă intȃlnesc. Ce joc simplu şi delicat s-ar infiripa intre mine şi carenţa genezei superfluu a tinerilor „muscă” din prezenta ilustră societate romȃnească. M-aş infrupta cu liniştea internă din marele Neant al minţii gardienilor imbelicităţii cu care mult prea des avem „onoarea” să ne intȃlnim. Ignoranţa completă nu este o opţiune iar mecanismele ce ne pun in mişcare fiecare gȃnd, fiecare şirag de mărgele presărate cu idei cu sentimente clare şi oneste, fiecare destin interdependent ce legile nescrise ale nevăzutului, nu permit să ne injosim intratȃt de mult incȃt să părem invizibili in prezentul acesta. Este un dat imposibil de atins, căci conştiinţa ne-ar trezi imediat la realitatea şubredă din care facem parte şi ne-ar striga vehement in urechi: „Grija pentru inocenţa sufletului o voi asigura eu, protecţie totală şi neţărmuită a inimii mă voi lupta tot eu să o menţin iar tu respectă chiar şi prostia lor căci ei oricum nu au capacitatea de a inţelege subtilităţiile lumii.” O dilemă, un puzzle cauzal persistă in identitatea fiecăruia reprezentată de modul cum ne raportam la aceste provocări zilnice din partea „marionetelor” stradale, veşnic amuzate de un obiect material, mort, fără suflu şi etern sortit dezastrului moral. Pentru ei jertfa mea va fi completă iar materialul fin din care va fi croit singurul mod de interacţiune cu aceşti paraziţi ai spiritului imi atinge corpul gol veşnic şi fără doleanţe restrictive.

Tărȃmul Lumii din mirajul de flori de mai

      Cum poţi să atingi suprafaţa prăfuită a nemuriri? Cum poţi atinge imanentul delir constant al neştiinţei? Si mai ales o intrebare ce cateodată imi dă temă grea şi aproape imposibil de tratat: Cum poţi inţelege imprevizibilul? Cȃndva nu demult am păşit intr-un vis candid, in tărȃmul răspunsurilor aproximative lipsite de supoziţii desuete. In acel moment de conştientizare completă a oportunităţii unice cu care mă binecuvantase Cel de Sus m-a apropiat de ele şi frica mă cuprindea la fiecare pas. Mă tot gandeam că unele răspunsuri sunt prea dificile, prea complexe, interzise prin implicaţiile lor şi dăunătoare pe termen scurt sau lung. Mă pierdeam intr-un ciclu rotativ al celor trei intrebări de mai sus şi cum indrăzneam să eu, un muritor oarecare, un nimeni cu diplomă, să mă afund in rădăcinile existenţei umane? Vai ce blasfemie, ce oroare... Abia aşteptam să vină cineva să mă lovească peste cap, să-mi dea o palmă zdravănă peste faţă, moştenitoarea unei treziri clandestine. Pe un scrol poleit cu rugină puţin curioasă, ce părea că vrea să mă infecteze cu o relativă cunoaştere scria: „Nemurirea este trăită de vagul tȃnăr, faptură terestră, zilnic in momentele preţioase şi in cele fără de glas.” Ce formulare confuză... sau oare? Apoi momentele preţioase au in sine sămȃnţa nemuririi căci generaţiile ce vor urma făptaşului il vor păstra mereu viu, etern prezent, o nălucă cu o putere importantă asupra celor care il menţin nemuritor. Deci ar fi aici un sȃmbure de adevăr insă nu am reuşit să inţeleg deplin caracterizarea făcută omului, dar cu exerciţiu voi desluşi misterul ce cred că are legătură cu dualitatea spirit/corp. Deziluzionat şi parţial satisfăcut o strălucire in depărtare imi atragea atenţia. Un trandafir auriu, purta galant o foaie roasă de la un capăt ce strident profeta: „O glas timid şi ascuns in veşnicul intuneric cȃnd vei recunoaşte sterilitatea gȃndirii tale, atunci complet intelectual vei fi, iar presiunea neştiinţei va fi plăcere eternă.” Satisfacţia acestui răspuns mi-a confirmat vechi supoziţii in privinţa calităţii intelectual-morale a omului; cȃt de multe avem impresia că ştim, atȃt de puţine stim cu adevărat căci dacă azi ştim clar şi indiscutabil că 1+1=2 mȃine rezultatul poate fi 3. O constantă valorică planȃnd in jurul unei incertitudini greu de recunoscut dar atȃt de utilă. Funcţionalitatea completă a omului in deplinătatea forţelor sale poate fi atinsă atunci cȃnd acesta capătă libertatea de a inţelege fără presiunea de a şti. La a treia intrebarea am căutat şi căutat un răspuns, un indiciu insă am găsit doar suspans şi deziluzii. O fantasmă a trecutului ce continuă incă să mă preseze la autocunoaştere, totuşi prezenţa nălucei nu poate fi decȃt productivă.