Orb, vorbesc despre iubire

Orbind vorbesc despre iubire

    Subtil distanţa dintre valsul lacrimilor şi puterea de a le inţelege se micşorează in chinul marcat de fiecare sunet al vioarelor ce intreţin cu delicateţe atmosfera. Simţind iubirea asemenea convulsilor unei naşteri violente chiar brutale, incep să mă pierd in neantul destinului. Dar nu mă las strivit de agresiva tergiversare a sentimentelor ce par să ducă o luptă epică in grotescul adȃnc al viselor ce mă bȃntuiesc seară de seară. Focul mistic ce imi opteşte noi stupide ideii de independenţă emoţională, apune cu fiecare refuz autoritar pe care il ofer cu plăcere zilnic lui. De multe ori vidul dintre vis şi realitate mă impinge ferm spre intunericul derizoriu din care cu greu am reuşit să evadez cu puţin timp in urmă. Teama de a mă intreţine cu sinele meu, marele delir, nu mă incȃntă şi totodată mă obligă să rămȃn ferm pe subtila fundaţie unde mi-am construit cazarma spirituală. Stiu că nu văd, sunt orb complet. Stiu că orbirea mea reflectă noaptea in care ploaia mi-a rămas drept singura companie. Dar tot mă bucur cȃnd vagul picăturilor celeste imi aduc aminte de un mult prea subţire sărut care imi pare din ce in ce mai mult un prost rămas bun, un bastard corporal fără pereche. Refugiul in intuneric nu mai imi provoacă o simulată fatalitate ci un drum delicios de apropiat către marea călătorie. Acum semiţia şoaptelor, strigătele de ieri şi atingerile superfluu, pare să dărȃme inchisoarea luminii interioare care din cȃnd in cȃnd indrăzneşte să intervină in drumeţia zilnică spre un nou inceput.

Tumultoasa scȃnteie 

     Frica de o nouă responsabilitate „impărţită” aşterne un voal de incertitudine teribil de plăcută pentru structura interioară a unui etern singur, precum sunt eu. Trebuie să recunosc că simt cu distinsă onoare insiduasă terorizare a aparentei alternanţe calm/furie ce caracterizează emoţiile recurente care se manifestă zilnic. Nu imi permit să te sfidez căci gustul răzbunării insă persistă şi gradual atinge amărăciunea transpusă clar in calvar terestru. Dintr-o cavernă izolată, atent ascunsă in interiorul meu, apare o timidă idee de iubire. O fragedă speranţă născută dintr-o clipă furată a unui zȃmbet tandru primitor pe care am ajuns să il ador cȃnd imi permit să il doresc. Mă consolez cu un inepuizabil apetit de iubire, o inalterabilă dorinţă pentru o nouă nalucă dulce ce rar dar sigur mă cucereşte. Sunt pregătit de un nou masacru emoţional căci „roşul” ce il ador respiră tandreţea unei duale incleştări a buzelor, a spiritelor şi in mod special al inimilor. Obsesia apăsătoare pe care noua jucărie o implică, devine veşnică dragă, in termenii toleranţi ai unei epice iubiri de mȃine. Străin de mine intentez proces rănilor ce par să erodeze perspectivele chinuitoare dar atȃt de atragătoare ale unei crude renaşteri emoţionale. Pe un fraged domol, pe un simplu da, pe un mereu impuls mi-aş aruncă simţurile deoparte şi te-aş lua să ne pierdem in vastul orizont, presărat cu dragoste nou delirantă. Deci orb? Un da sau nu, chinuitor. Treaz? Zilnic şi sub plapuma iluzilor, iubind şi dorind, să dormim neintrurupţi agăţaţi de un vis transcedental, etern. Eu sunt unul, tu vei fi noi, iar amarul se va disipa şi oceane, rȃuri, fluvii vor inflori intr-o nouă epocă deschisă plăcerilor.