Sufletul spune

Sufletul spune

Deşertul frigului coboară falnic peste frigidul suflet,

Si atentează crunt la pulsul respiraţiei marionete,

Căci doar un vis, timid din umbră se mai vede,

Fără recul surpȃnd calvarul mereu nociv şi delirant. 

Eu sunt aici, pierdut in lumea tristă a necuvȃntătoarelor,

Sub patima otrăvitelor suspine şi palme ascuţite ce mă dor.

Ograda mea sustrage zilnic din curaj iubirea, promisiuni,

Dar obosit mă resemnez cu patosul din grotesc al ei. 

Abatele de dincolo mă cheamă, mă strigă doar mă ştie,

Să vin necontenit, cu inima mea sură să-i ţin lui companie.

Si nu pot refuza comoara, onoarea singurătăţii mele piere,

Un licăr inocent de fericire se infiripă la noua inmormȃntare.

Si contemplȃnd castrarea aici pe malul mării cristaline,

Bȃnd sarea lacrimilor neobosite, ridic şi scap carenţa vieţii.

Cu-o ultimă suflare, efortul pare neobrăzat dar simte,

Cum ultima oprire apune lin in zorii ruginiţi ai dimineţii.