Whispers in the dark

Scrisoarea a II a catre Iubire Pare a fi un vis angelic cānd pierdut, In ochii tāi, prin parcul mut, Mi-am regăsit intr-o inimă ce bate, Glasul cu liniştea făr’ de amărăciune. Suierul frunzelor ruginii se aude-n şoapte, Si cu braţe armonioase notele ajungeau, Acolo sus, alunecānd printre vii stele Călătoare spre un sărut şi-o dezmierdare. Copilăria amurgurilor de crudă aramă, Pulsa in depărtări, miloasă rătăcire, Dar intr-un zāmbet curtat de-o imbrăţişare, Totul se lumina, vibrānd a fericire. Intr-un pārāu de clipe vag amorţite, Mă culcasem lāngă chipul tău dulce, Iar te iubeam, fără echivoc sau teamă, Si te-aş fi furat sibilă domnişoară, Cu gānd de fericire eternă. Sărut de miere sublimă-n dulceaţă, Gustaţi-aş miezul inimii tale vastă, Si-n orizontul nopţii fără pic de ceaţă, Să mă dezmirezi la pieptul tău alene... Odaia iubirii e nelocuită, doar ştii, Ferecata incuietoare nu se va deschide, Altei flori dezvelite de inhibiţ...

Scrisoarea I. către iubire Căldura lumānării apune senin, Deasupra māinilor arse de ceară. Lumina pālpāie şi uşor devin, Umbra dorului, străjer de seamă. Iau totuşi peniţa reinviată-n durere, Si incep a-ţi scrie a mia oară, Cu litere rupte din realitate, De le citeşti cu drag, dă-le dreptate. Ferice domniţă, in inima te-am purtat, Bătută-n cuie aprinse de diamant, Simţind lacrimi amare curgānd, In sinele subred a tine mirosind. Viforul gāndurilor se inteţeşte, Căci cristalele din spatele ochilor tăi, Iar strălucesc firav in depărtare, Chemāndu-mi sufletul, ce dulce alinare. In talerul inimii tale, visez uşor, Si sper că-n plăcerile ce nu dor, Ocup un loc special făr’ de greşeli, Doar noi, izolaţi in sărut rupţi de toţi. Te-aş strānge-n braţe atāt de tandru, Incāt orbii din lume clar ar vedea, Lumina iubirii cu glas de rāndunea, Soptind surzilor māngāierea de catifea. Si te-aş muşca atent de rozaliile buze, Fără oprire ...

C ȃ t de singur inseamnă singur...   Adversitatea ce o poate int ȃ lni acest termen inseamnă pentru mulţi dintre noi un refugiu. Surpriza intermedierii sentimentelor confuze ce această stare complexă le implică, survine in momentele neprevăzute ale vieţii noastre. Caverna timpului mai aruncă c ȃ nd se simte neglijată, subtile sugestii către asperităţiile singurătăţii. De multe ori am observat cu ingrijorare că implicaţiile termenului respiră in jurul unui tabu neinspirat. Adrian Marino nota cu o seninătate de invidiat că „suntem intotdeauna singuri, iremediabili singuri in toate momentele cruciale ale existenţei noastre.” Tind să subscriu acestei concepţii care mi-a dat o temă de studiat, dificil de abordat şi mult mai greu de inţeles. Totuşi pare ireal dar am un avantaj in studiul acestui cumul de sentimente deoarece nu imi este străin, chiar am fost buni prieteni mulţi ani. Nu vreau să par ipocrit sau convenţional cu „trendul stupid” ce ideolatrizează statul in intuneric,...