Scrisoarea I. catre Iubire

Scrisoarea I. către iubire

Căldura lumānării apune senin,

Deasupra māinilor arse de ceară.

Lumina pālpāie şi uşor devin,

Umbra dorului, străjer de seamă.

Iau totuşi peniţa reinviată-n durere,

Si incep a-ţi scrie a mia oară,

Cu litere rupte din realitate,

De le citeşti cu drag, dă-le dreptate.

Ferice domniţă, in inima te-am purtat,

Bătută-n cuie aprinse de diamant,

Simţind lacrimi amare curgānd,

In sinele subred a tine mirosind.

Viforul gāndurilor se inteţeşte,

Căci cristalele din spatele ochilor tăi,

Iar strălucesc firav in depărtare,

Chemāndu-mi sufletul, ce dulce alinare.

In talerul inimii tale, visez uşor,

Si sper că-n plăcerile ce nu dor,

Ocup un loc special făr’ de greşeli,

Doar noi, izolaţi in sărut rupţi de toţi.

Te-aş strānge-n braţe atāt de tandru,

Incāt orbii din lume clar ar vedea,

Lumina iubirii cu glas de rāndunea,

Soptind surzilor māngāierea de catifea.

Si te-aş muşca atent de rozaliile buze,

Fără oprire in valsul lor am dansa,

Cu drag intens ce-a adunat clipe

Furate de dor, fugind spre inima ta.

Ti-aş făgădui fericire atinsă de iubire,

Atunci cānd aş reuşi să mă desprind

De tine. Si chiar lin de adormind,

Voi pierde lacrimi că nu eşti aproape,

Sper că Dumnezeu, nu ne va desparte.

Mai simţi focul sărutului nostru?

Cum ne incălzea in ger de ianuarie,

Inteţind cu o pasiune de avarie,

Trupurile ce vibrau fără regrete.

Ascultă cu drag privighetoriile codrului,

Cum cāntă serenada lucie a vieţii,

In care ne alergam voioşi drept lupi,

Si ne iubeam pe iarba din poveste.

Adună in miez de noapte vise,

Iar in roua Soarelui le voi face

Realitate, fără lacrimi amare,

Sau rāuri de suferinţă ori disperare.

Teama să nu-ţi ţină companie,

Mereu voi fi aici, in dragă aşteptare,

Cu māinile sufletului larg deschise,

Te voi prinde mereu şi nu te voi răni.

Trecut-au anii tinereţii şi uite,

Cum te iubesc acum, cu intreaga fiinţă,

Al tău eu sunt, copil fără cuvinte,

Care-şi ţese speranţele cu chibzuinţă.

Să simţim pulsul unor indrăgostiţi,

Măcar in ore supuse mai tāziu uitării,

Si să ne pierdem doar in plăcere,

Doar noi, foşti şi eterni tandri iubiţi.

Te chem pe banca noastră din zări,

Vino, să nu mai fim reci şi străini,

Iar prin curaj sublim de miază-noapte,

Să ne iubim ca doi inflăcăraţi copii. 

Ar fi absurd, 

sa nu-ti spun iar,

ca te iubesc, chiar si-n

clipe mai putin placute,

mai reci, precum cele

de azi.
"draga iubire".