Despre credinta si adevar
Despre
credinta si adevar
In vacarmul si rigiditatea societatii in care traim
devine din ce in ce mai greu sa gasim un reper spiritual demn de apreciat.
Plecam in pustiu zilnic. Blocurile reci, oamenii indiferenti si rataciti in
egoism animalic, ne frang aplecarea catre credinta si ne limiteaza apropierea
instinctiva catre Dumnezeu. Observam tineri si tinere care, venind din mlastina
vietii nocturne (cu tot ce implica ea), pasesc cu indolenta peste pragul Bisericii, neinvatand cu
sufletul ci doar cu trupul. Totusi, fiecare isi croieste drumul spre mantuire
asa cum crede ca corespunde propriei personalitati. Exista o rudimentara
intruziune in ale nimicului, cand acesti oameni isi manifesta si propaga
credinta celorlalti. Parintele Ilie Cleopa spunea ca „ar trebui sa il purtam pe
Dumnezeu in fiecare clipa cu noi si sa nu facem act de prezenta in Biserica
doar de dragul dogmei”. Ne irosim, ne vejtejim atat in spirit cat si in trup
caci mintim. Dam dovada de falsa pudoare, refuzam sa aprofundam misticismul
propriei credinte astfel ramanand pironiti intr-un imobilism nociv,
autodistructiv.
Ati putea spune ca nu toti deoarece exista oameni
virtuosi, evlaviosi care merg la Biserica, se roaga si respecta „binecuvantarea
Domnului” intrutotul... Sinele omului e putred, oricat de poleita ar fi
suprafata exterioara, oferita cu candoare celor multi si neinteresati de
interior ci doar de „palpabila” piele. Multi isi pierd increderea cand sunt
supusi unei rautati progresive ce ataca virulent „vama” inimii penetrand in „castelul”
virtutiilor morale. Voluntariatul credintei s-a transformat in sclavagism
formal, lipsit de forta revitalizanta a Sfantului Duh. Rugaciunea personala in
cadru intim, uneori direct cu Dumnezeu, nu mai poarta peceta onestitatii
deoarece doar in institutia Bisericii, unde „seminariile” sunt obligatorii gasim taramul fertil al mantuirii. Tot ce respira inafara ortodoxismului nostru de
tip vandal sau ostrogot, este respins, catalogat drept paganism cu aripi
monstruoase. Infinitul, eternitatea, drumetia sufletului poate fi ghidata doar
cu ajutorul serafimilor, heruvimilor desi inca nu stim ce presupun aceste
fiinte.
Mantuirea este razboiul constiintei cu translatia
gandurilor in actiunile noastre zilnice, ce devin fapte bune sau rele. Dumnezeu
este singurul care ne ofera puterea de a trece peste greutatiile vietii iar
recunostiinta nostra nu trebuie sa aibe termen de valabilitate. Inocenta
sufletului trebuie sa supravietuiasca caci aceea este esenta ce trece dincolo,
in Amurgul Timpului. Astfel fugim, de adevar, de cautarea lui desi Iisus le-a
spus apostolilor ca El este Adevarul ce trebuie toata viata cautat. Interpretarea nu ar trebui sa fie lasata exclusiv la latitudinea Bisericii ortodoxe ori
catolice, ci fiecarui crestin constient de capacitatiile sale intelectuale, de
comprehensiune a celor citite.
