Nu.
Nu.
Lanţul se strānge-n
jurul trupului,
Şi arde pielea, zgārie
fierul inimii,
Māncānd cu pofta
sacră a corbului,
Frānturi
din sinele injurat de Bine.
Uite-i candela
durerii cum pālpāie,
De-atinge poarta Raiului inchis,
Şi chiar de toţi văd
sfāșiatul
ins,
Alura de cerșetor
rușinat,
devreme
Stinge orice dorinţă
de ajutorare,
A
lor, cei mulţi și nepătaţi…
Un inger așternea
un sul de paie,
Impletit in lacrimi
divine, peste
Nefericitul morman
de oase, poate,
Așa
se va liniști
și
cruda durere,
Copila uitată a temerilor
brute…
Dar unde-i Dumnezeu și
mila?
Un tānăr moare, viaţa-i
dispare,
Şi nimănui nu i se
pare,
Că merită a fi
salvat ci-n continuare,
Lăsat să putrezească
in inchisoare.
Dar oare,
Ce-o fi in sufletul
lui,
De-si dă ultima
suflare,
Fără o inimă blāndă
alături?
Nici nu contează,
viaţa ii fuge,
Noapte sau zi
suferinţa il roade…
Oare? |