Nu.
Nu. Lanţul se strānge-n jurul trupului, Şi arde pielea, zgārie fierul inimii, Māncānd cu pofta sacră a corbului, Frānturi din sinele injurat de Bine. Uite-i candela durerii cum pālpāie, De-atinge poarta Raiului inchis, Şi chiar de toţi văd sfā ș iatul ins, Alura de cer ș etor ru ș inat, devreme Stinge orice dorinţă de ajutorare, A lor, cei mulţi ș i nepătaţi… Un inger a ș ternea un sul de paie, Impletit in lacrimi divine, peste Nefericitul morman de oase, poate, A ș a se va lini ș ti ș i cruda durere, Copila uitată a temerilor brute… Dar unde-i Dumnezeu ș i mila? Un tānăr moare, viaţa-i dispare, Şi nimănui nu i se pare, Că merită a fi salvat ci-n continuare, Lăsat să putrezească in inchisoare. Dar oare, Ce-o fi in sufletul lui, De-si dă ultima suflare, Fără o inimă blāndă alături? Nici nu contează, viaţa ii fuge, Noapte sau zi suferinţa il roade… Oare?