Un cantec al sufletului
Un
răsărit aparte
Obișnuiesc
să-mi aștern
gāndurile la marginea balconului, pierdut undeva departe, fără noţiunea de
realitate. Privind ghirlandele de stele ce stau, mironosiţele sus in bolta neștiutului
cer, incerc să alung fiecare sentiment de teama, frustrare și
mai ales eternele regrete. Niciodată nu aștept un răspuns din partea
vastului intuneric și a liniștii inconjurătoare insă mai
mereu preţ de cāteva clipe minunate mă liniștesc. In aceste secunde, uneori
atāt de preţioase, imi caut sufletul. Mă uit inainte și
parcă simt razele soarelui cum mă imping să mă trezesc, să fug pe ici pe colo,
să fiu in legătura cu toţi și toate, deși somnul e departe. Mă simt in
siguranţă atunci cānd noaptea iși trimite Luceafărul la muncă și
precum un semănător harnic strānge fiecare firicel de lumină din lume. Ziua a
devenit ceva infricoșător, fără zāmbete sau vești
bune, doar zăpușeală și o incăpăţānată stare de neliniște.
In ultima vreme, parcă nici veșmāntul alb al orelor dintre 11.00 și
20.45 nu-mi dă pace, punāndu-mă in faţa unor greșeli pe care nu le
doresc. Incep să mă ascund in lacrimile norilor intrebători ce parcă sunt in legătură
directă cu unele fluctuaţii ale fiinţei mele.
Un
altfel de loc
Mă pierd (sau regăsesc)
in tot ceea ce scriu, in valsul epic al inimii cu literele. Nu știu
de ce dar aici, in propriul meu Neverland, suferinţa, durerea nu par să mă
afecteze atāt de mult. Mă uit in dreapta, candele de bunătate cu iz de vanilie.
Mă uit in stānga, fluturi desprinși din dragostea ce-mi cuprinde
zilnic trupul. Rāuri de miere curg inspre lacul de azur al șoaptelor
de iubire, chiar lāngă rocile destinului, toate ocrotite de codrul imbrăţișărilor
călduroase. Pe alocuri, iarba iși face cunoscută prezenţa printr-un cāntec mlădios
de duios despre un tānăr ce iubea o fată cu buzele dulci, cu ochii mici,
perle-oglinzi ce cuprindeau galaxii, cu părul fioros, cu trupul carismatic, cu
surāsul Atenei, capabil să mute munţii din temelii și
să atingă oricānd graţia divină. Cānd blāndul dar puternicul cāntec se aude
precum un ecou prelung de-a lungul canionului vieţii, visele se aștern
timid pe dimineaţa florilor de mai, teama se ascunde in bārlogul regretelor și
tānărul cu părul alb, incepe să răspire māngāierea frumuseţii ei. Uneori, in
această lume necunoscută privitorilor, “refugiul” se transpune in vārful
degetelor de fiecare dată cānd acestea ating delicat, intr-o mișcare
continuă pielea moale a celei ce iubirea a zămislit-o intr-o clipă de plăcere cerească.
Acum, la miezul
celei de-a doua parte a nopţii, cānd liniștea e desăvārșită
și
inima incearcă să se strecoare prin visele celei la care ar vrea să ajungă in
fiecare clipă, mă las acoperit de o frāntura de zāmbet. Străin de mine in
ultimele săptămāni, el a ajuns pe o șoaptă de mai in micuţa incintă a
sufletului. A venit odată cu plăcerea de a mă pierde in ochii ei, in căldura
trupului ei, in seninătatea luminoasă a sufletului ei și
poate cu gust divin in dulceaţa buzelor ei de care mi-e dor. Am ajuns să mă
cunosc
cu adevărat atunci cānd simţind pe altcineva, domniţa pe care o iubesc,
in vārful inimii știind că dacă e nevoie, voi face tot ce este
posibil pentru a o imbrăca doar in Bine. Teama ei, tristeţea ei, neliniștea
ei devin parte dintr-un noi, clădit pe o legătură reală, puternică, intensă și
chiar de momentan stăvilită, mai mult decāt pasională, devin parte din mine.
Acel “eu” dispare, devenind haina unui noi, parte din ea, parte dintr-o singură
fiinţă. Şi totul se numește iubire…
 |
