Pelerinul

Pelerinul

-partea I-

Pe campul verde, acoperit de spuma marii inflacarate, apare in straie vechi si ponosite, un tanar. Mergand agale, fara cal sau pic de indrumare, cu ochii intrezarind drumul, pelerinul paseste-n libertate. Cu gustul pacii in suflet, cu inima pierduta-n viata anterioara, se uita atent spre cer, graind solemn. 

-O, Domne, vezi tu oare maretia a ce Cuvantul tau a creat?

-Simti tu cat de mult noi oamenii ne-am instrainat de Tine?

Mergand fara gandul spre multumire, uitand de mantuire,

Pierduti sub lupa ta divina, uitati de chinul increat. 

-Tu stii, cantecul fiecarei inimii, ce se zbate,

Vacarmul dureros al unei despartiri, iubiri pierdute,

Si suferinta ce i-a nastere, si vidul ce apare, 

Cand banii se transforma in religie iar Chipul tau dispare...

Raspunsul dinspre norii indurerati intarzie, iar micul tanar spre asfintit porneste. Sufletul se transforma-n felinar ceresc, far de cusur, marcand intrarea in taramul Domnului. Vantul se inteteste, lacrimi dinspre natura apar, calatorul oboseste, doar vine dupa kilometrii amari. Avand drept companie un vis, intretinut de bucuria credintei pure, tanarul inchide ochii. Codrul lasat in urma, marea involburata ce suspina-n tremorul despartirii, isi cheama acolitii. Intunericul se lasa, frigul se imbratiseaza obrajii rozalii si pieptul dezgolit al mergatorului, ursind pericole. Ioan la vazul celor nenumite, in loc isi pironeste trupul, auzind ruga vazdului din jur. Cu ochii larg deschisi, cu inima-n ascultare, supusul celui de Sus, isi strange simturile ca gandurile sa nul doboare. 

- Devreme ai venit, tu pelerin al dorului instrainat,

Fara suita lacrimilor ce le-ai oferit pamantului hain,

Singur si creionat de-o noua piosenie, far' de sat,

Fara originea primului pacat. Precum Cain,

Cel de sange manjit, te imbratisez frate uzat,

Caci ai venit acasa, cu liberul arbitru strain...

Un timp trecut si Tatal privind de sus, esenta vietii pentru calator, atarna de-o dorinta: Sa treaca dincolo de codru, sa atinga Gradina uitata a lui Adam si cu umilinta sa devina un nemuritor. Destinul se arata-n vii credinte, cu Domnul drept pastor atent, iar Ioan isi stie testamentul. In moarte isi va regasi vigoarea, dragostea eterna-n stele si timid sadita.