Note, stari si Dumnezeu
Note, stari si Dumnezeu
P. Coelho - "Dumnezeu foloseste singuratatea ca sa ne invete convietuirea. Foloseste mania ca sa ne arate infinita valoare a pacii. Foloseste plictisul ca sa puna in evidenta insemnatatea aventurii si a renuntarii. Dumnezeu foloseste tacerea ca sa ne invete raspunderea pentru cuvintele noastre. Foloseste oboseala ca sa putem intelege valoarea trezirii din somn. Foloseste boala ca sa puna in evidenta binecuvantarea sanatatii. Dumnezeu foloseste focul ca sa ne dea invatatura despre apa. Foloseste pamantul ca sa intelegem valoarea aerului. Foloseste moartea ca sa ne arate importanta vietii."
In clipe uitate si dezbinate de "profeti" falsi, incep sa imi pierd increderea in mareata putere pe care Dumnezeu o are si o ofera oamenilor chiar si celor care o merita. Sunt minute si ore marginite intr-un cub al singuratatii ce poarta sigiliul unei tristeti fara ecou, in orice colt al lumii sau al Universului. Aceste simptome ale singuratatii presupun un atac visceral asupra spiritului si asupra inimii. Purtand in spate, cascada unei forte incomensurabile, spuma neagra a singuratatii aduce cu sine disperare, pierzanie si uitarea de sine. Cei captivi in ghearele acestui monstru cu sapte capete, nu aspira la convietuire sau integrare sociala, nu, deoarece ei doresc doar sa atinga in profunzime apasatorul sentiment ce ii framanta. Lumina lina se estompeaza, divizand lumea intr-o furibunda si surprinzatoare izolare si intr-un coltisor apus al sinelui ce acapareaza, cu ale sale pulsatii, mediul inconjurator. Se observa la nivel micro un tipar ce se extinde, se propaga de la sine intr-un ritm asurzitor: mania fricii. Se simte un frau ciudat, o respiratie ce nu apartine umanitatii, un lasou ce trage cate un suflet, la fiecare moment de neatentie. Pacea devine doar o optiune fantasmagorica, un deziderat sublim ce cu pasi dinamici iau forma unei utopii personale dar si generale. Nervozitatea si irascibilitatea crescanda a omului suspenda orice aspiratie pentru pacea atat interioara cat si pentru cea atat de mult iubita noua generatie Woodstock. Se pare ca am inceput sa colindam cu un suflet ce are carje rumenite atent de timp si mergand, in lacrimi peste dealurile unor salcami ce-si interogheaza Creatorul zilnic, cu o tristete apasatoare.
Sunt intrigat de calitatiile odata misterioase ale tacerii si ma declar fascinat de oda contemplarii interioare pe care ea o presupune. Ma uit cu grija pasionala la secundele petrecute in gradina viselor impartasite cu sinele, si incep sa inteleg (cu umilinta unui efeb ratacitor) reculul covarsitor al Universului in materie de intelepciune si naturala contemplare. Cu rabdare, culegem din nisipul vietii acele mici pietricele ce ne maturizeaza, ne transforma in strajerii responsabilitatii astfel punand pe noi armura necesara in razboiul cu obstacolele, gardurile inalt ridicate de diversi oameni sau circumstante. Si pasim cu incredere in trairea celor mici si a celor mari, neavand in suflet pic de lene sau oboseala caci adunand franturi de intelepciune, suntem pregatiti pentru orice alunecare de "teren". Si cum Dumnezeu apare in fiecare clipa, niciodata absent, cand durerea noastra apasa sufocant asupra spiritului, timpul devine un bandaj ce vindeca orice rana. Simbioza omului cu Dumnezeu este deplina, chiar si la cei care nu au credinta in inima, si cu rusine crescanda ar trebui sa ne plecam capetele cand simtim cea mai mica adiere a divinului. Nu moartea ne aduce mai aproape de Dumnezeu ci fiecare zi in care ne bucuram de sanatate, de o respiratie zilnica departe de disparitati, anomalii corporale. Vedem viata ca un put secat de pasarile noptii cand ar trebui sa simtim ultima picatura de apa cum ne improspateaza esenta firii.
Sunt intrigat de calitatiile odata misterioase ale tacerii si ma declar fascinat de oda contemplarii interioare pe care ea o presupune. Ma uit cu grija pasionala la secundele petrecute in gradina viselor impartasite cu sinele, si incep sa inteleg (cu umilinta unui efeb ratacitor) reculul covarsitor al Universului in materie de intelepciune si naturala contemplare. Cu rabdare, culegem din nisipul vietii acele mici pietricele ce ne maturizeaza, ne transforma in strajerii responsabilitatii astfel punand pe noi armura necesara in razboiul cu obstacolele, gardurile inalt ridicate de diversi oameni sau circumstante. Si pasim cu incredere in trairea celor mici si a celor mari, neavand in suflet pic de lene sau oboseala caci adunand franturi de intelepciune, suntem pregatiti pentru orice alunecare de "teren". Si cum Dumnezeu apare in fiecare clipa, niciodata absent, cand durerea noastra apasa sufocant asupra spiritului, timpul devine un bandaj ce vindeca orice rana. Simbioza omului cu Dumnezeu este deplina, chiar si la cei care nu au credinta in inima, si cu rusine crescanda ar trebui sa ne plecam capetele cand simtim cea mai mica adiere a divinului. Nu moartea ne aduce mai aproape de Dumnezeu ci fiecare zi in care ne bucuram de sanatate, de o respiratie zilnica departe de disparitati, anomalii corporale. Vedem viata ca un put secat de pasarile noptii cand ar trebui sa simtim ultima picatura de apa cum ne improspateaza esenta firii.
Dumnezeu vegheaza |