Extazul durerii impaiate

Extazul durerii impaiate 

"N-am plans niciodata, fiindca lacrimile s-au transformat in ganduri. Si nu sunt gandurile acestea tot atat de amare ca lacrimile?" Emil Cioran 

Geneza unor ganduri atarna greu asupra sufletului si implicit totalitatea fiintei respira din ce in ce mai putin. Ne uitam in gradina viselor, in "Edenul" terestru oferit de divin umanitatii, pierzand cu fiecare ora ce trece, integritatea sinelui. Cu gust de rugina, "limba" scuipa cioburile durerii care cu fiecare margine zgarie cerul gurii, lasand poarta trupului dezrobita de ale sale candva oneste puteri. In clipele amare ale existentei noastre sufletul se pierde de corp si alege sa fuga, departe de radacinile sufocante ce strang cu putere ceea ce suntem. Devenim in fata unor macabre dezamagiri simpli clovni, fara busola si cu chipul rumenit de Frumos-ul transformat in pudra luciferica. Plaja obrajilor este arsa de Soare si nu se bucura de nici un fel de eliberare umeda din partea ochilor, ce de cativa ani buni se incapataneaza sa ramana un izvor secatuit de forta...Trist! Uneori, poate eliberarea adusa de lacrimi, fie ca vine din suflet sau cel mai des din inima, ofera aceea oaza de liniste spirituala mult cautata de noi in momentele apasatoare ce cresc in intensitate fara rusine, fara pic de mila. Cei care au norocul de a putea varsa reale "parauri" de fugitive lacrimi, incep un proces de metamorfoza care un nou sine fara durerea vie, pulsatila care macina esenta firii. Totusi exista si cei care isi varsa amarul, suferinta constiintei, acele intepatoare ale inimii in ganduri recurente, care nu pleaca ci prind radacini si se extind pana in ce pun stapanire pe "gazda". Putem sesiza cu usurinta aceasta simbioza, ii vedem coltii atent slefuiti si ne ferim cat si cum putem. 
Briza noptii matura praful gandurilor nocive, asternand bruma frumusetii regeneratoare, glasul viu al lacrimilor ce dor si rup inima, in mii de fragmente, copiii destinului neimplinit.