Covorul suferintei

Covorul suferintei

Cu Timpul nu mă cert, dar simplu ii cuget moartea,

Obositor vine tic-tac foşnind zilnic noi lacrimi din viata,

Ce nu le vreau, in plaiul minţii mele veşnic tulburate,

Mort, să renasc in linişte cu un sobor de rămurele.

Incertitudini mă cuprind, aerul rece imi dezmiardă suflul,

Cu ochii inlăcrimaţi cad in genunchi şi-mi văd destinul,

Neantul, tribulȃnd in depărtare, m-aruncă in cuşca veşniciei,

Făr de scăpare mi-amintesc de solul ce işi cheamă Fiul.

Un frig să mă cuprindă, cu simţurile amorţite, văd,

Falnicul trist mi-atinge inima desimulȃnd teroarea,

De coasa celui ce rȃdea, plȃngea, din corpul derizoriu cad,

In liniştea cortinei cu mincinoasa groază mȃnjind oroarea.

Se strȃng, privesc şi plȃng lȃngă mormȃntul gol,

Eu stau şi văd perfiditatea prezentei ce-n derivă,

Ii omenesc treptat pe aceşti demoni incinşi de Sol,

Domniţa negrului sublim ce sufletul imi revendica.

Ascuns lȃngă o cruce, un inger ce-mi şopteşte, vine,

Mă-ntreb ce vis stupefiant liber mă sufocă,

Cu insinuări de moarte coaptă, delir sau este noapte?

Pariul morţii iar incepe şi vraja vieţii mă doboară.

.