6 metri sub pamant
6 metri sub pamant
Avantat in logica nefireasca a inimii, ascund pesemne singurul dar primit de la Cel fara sfarsit si ma resemnez cu tristete la marginea unui drum lung si pustiu. Nu zaresc nici un mijloc de transport de altfel sunt constient ca nimic nu mai poate veni, ca voi ramane pironit intr-o tacere morbida care imi va fura bucata cu bucata din sufletul ranit de vreme. Ridic privirea neajutorata, un sfert din stralucirea de nu demult reusea sa aduca atata bucurie, si caut vocea dinspre Apus, sa ma ghideze spre iesire. Din departarile iluzorii, vagi dar uneori atat de puternice se aude un prelung strigat sau poate ceva mai mult de atat chemandu-ma spre un loc necunoscut, dar aparent mult mai sigur decat cel in care ma aflu. Ma ridic cu repeziciune, observ ca sunt descult si cu fiecare pas simt arsita taioasa a solului si perseverez caci banuiesc ca vocea are o finalitate placuta. Incep sa alerg, praful nisipos al campului alb vast imi intra in ochi, in gura dar urechile devin constiente ca X-ul din harta irationala pe care am urmarit-o este aproape. Am basici la piciorul drept, aparent piciorul stang sangereaza iar mainile paradoxal incep sa devina din ce in ce mai reci, totusi privirea imi este indreptata spre etern, care nu este atat de vizibil precum as dori, insa printr-o presiune constanta il simt, in inima, in suflet, in intregul cumul de celule vii sau moarte. Vantul persista, mai agresiv decat as dori, mai aprig decat am fost vreodata obisnuit, formand pesemne un culoar spre locul ce se ridica la orizont. Dintr-un motiv sau altul incep sa alerg, speriat de-o frantura emotionala care imi taie rugina din corp. Fug pentru propria viata, picioarele au propriul conducator, mainile prind glas iar inima timid incepe sa bata mai puternic. Ma opresc brusc, vad..am ajuns, dar privilistea este sortita grotescului, imi privesc propriul mormant.
Alb, impunator, din marmura peticita de fire rosii din care se preling incovoiate mici parauri de sange negru, ultimul pat, startul spre Univers. Ciudat fapt nu sunt speriat, vocea a disparut, cerul senin lumineaza interiorul grotei vesnice, iar eu astept. Urc cu incredere prima treapta, urc cu deznadejde a doua, ajung la marginea gurii vesnice. Un foc albastru, rosu se ridica din haurile pamantului, o invitatie oare? Ma gandesc sa vad mai bine sursa, incerc sa deslusesc o ultima taina, stiu ca este ultima portiune a vietii pe care doar singur o pot trece, ultimul vals cu sinele, ultima angoasa far' de liber arbitru care merita apreciata. Incet, cu precautia in inima, ma aplec spre josul suprem, incercand sa zaresc o mica frantura din ceea ce ma asteapta, pentru o eternitate singulara paralela cu viata vie dar moarta-n vise pe care am dus-o. Adulmec fiorul mortii de la colt, sesizez ca nimeni nu este in jur, apoi cine ar putea veni, timpul viu a trecut, acum constientizez ca taramul scolturos din care voi iesi si din pacate regretele care m-ar putea tine pe loc sunt putine. Secundele trec greu, nisipul din clepsidra putrezita a ceasului meu intern suspenda legile naturale ale terestrului "paradis" iar eu involuntar alunec in gol, imbratisat cu draga pasiune de un crud foc care ma trage cu o forta iesita din comun. Ma uit in jur, am pierdut glasul, nu mai pot tipa, inconjurat din toate partile de pamant, din care mai zaresc cate o rama, un vierme sau o radacina, dau nastere in sine unei monotonii apasatoare comparabila cu anumite aspecte ale vietii. Simt cum puterile vitale ma parasesc, sangele isi pierde din putere, ma adun pentru un moment si observ cu stupoare cum gandurile se ridica in timp ce eu cad, iar pulsul inregistreaza noi minime. Presiunea creste, vidul se mareste iar eu parcurg o implozie definitiva, irevocabila, far de Rasarit. Suierul desprinde aburul ce se ridica si ma lovesc brutal de pamant, ochii privind in gol, trupul frant de coliziunea cu solul. Imobilizat, incatusat de corpul putrezit, simt cum cineva de sus arunca pamant, moloz. Totul se transpune intr-un intuneric total, inchid ochii si ma trezesc sus deasupra grotei inchise si vad lume, relativ multa, imbracata in negru, cu lacrimile groase drept companie. Unii tipa de durere, intr-un prelung dar asurzitor sunet, unii plang cu soapte depline, unii se uita intrebatori spre mormantul alb iar corida destinului meu trist ofera ultima reprezentatie.
Ii privesc pe toti intr-un costum alb, manjit de sange in dreptul ochiului drept si incep sa pasesc spre o zare distincta de relativismul unui normal, nu simt absolut nimic, merg. Vidul nestiintei dispare, mort dar mai viu decat am fost vreodata. Pietrele se strang, lumea pleaca, doar un caiet alb si pix raman pironite in care vad de la distanta,... doua lacrimi desenate si doua,... fumegand a durere voluntara. Sa fie ramas bun sau adevaratul inceput?
Ramane de vazut, timpul ma preseaza.
Alb, impunator, din marmura peticita de fire rosii din care se preling incovoiate mici parauri de sange negru, ultimul pat, startul spre Univers. Ciudat fapt nu sunt speriat, vocea a disparut, cerul senin lumineaza interiorul grotei vesnice, iar eu astept. Urc cu incredere prima treapta, urc cu deznadejde a doua, ajung la marginea gurii vesnice. Un foc albastru, rosu se ridica din haurile pamantului, o invitatie oare? Ma gandesc sa vad mai bine sursa, incerc sa deslusesc o ultima taina, stiu ca este ultima portiune a vietii pe care doar singur o pot trece, ultimul vals cu sinele, ultima angoasa far' de liber arbitru care merita apreciata. Incet, cu precautia in inima, ma aplec spre josul suprem, incercand sa zaresc o mica frantura din ceea ce ma asteapta, pentru o eternitate singulara paralela cu viata vie dar moarta-n vise pe care am dus-o. Adulmec fiorul mortii de la colt, sesizez ca nimeni nu este in jur, apoi cine ar putea veni, timpul viu a trecut, acum constientizez ca taramul scolturos din care voi iesi si din pacate regretele care m-ar putea tine pe loc sunt putine. Secundele trec greu, nisipul din clepsidra putrezita a ceasului meu intern suspenda legile naturale ale terestrului "paradis" iar eu involuntar alunec in gol, imbratisat cu draga pasiune de un crud foc care ma trage cu o forta iesita din comun. Ma uit in jur, am pierdut glasul, nu mai pot tipa, inconjurat din toate partile de pamant, din care mai zaresc cate o rama, un vierme sau o radacina, dau nastere in sine unei monotonii apasatoare comparabila cu anumite aspecte ale vietii. Simt cum puterile vitale ma parasesc, sangele isi pierde din putere, ma adun pentru un moment si observ cu stupoare cum gandurile se ridica in timp ce eu cad, iar pulsul inregistreaza noi minime. Presiunea creste, vidul se mareste iar eu parcurg o implozie definitiva, irevocabila, far de Rasarit. Suierul desprinde aburul ce se ridica si ma lovesc brutal de pamant, ochii privind in gol, trupul frant de coliziunea cu solul. Imobilizat, incatusat de corpul putrezit, simt cum cineva de sus arunca pamant, moloz. Totul se transpune intr-un intuneric total, inchid ochii si ma trezesc sus deasupra grotei inchise si vad lume, relativ multa, imbracata in negru, cu lacrimile groase drept companie. Unii tipa de durere, intr-un prelung dar asurzitor sunet, unii plang cu soapte depline, unii se uita intrebatori spre mormantul alb iar corida destinului meu trist ofera ultima reprezentatie.
Ii privesc pe toti intr-un costum alb, manjit de sange in dreptul ochiului drept si incep sa pasesc spre o zare distincta de relativismul unui normal, nu simt absolut nimic, merg. Vidul nestiintei dispare, mort dar mai viu decat am fost vreodata. Pietrele se strang, lumea pleaca, doar un caiet alb si pix raman pironite in care vad de la distanta,... doua lacrimi desenate si doua,... fumegand a durere voluntara. Sa fie ramas bun sau adevaratul inceput?
Ramane de vazut, timpul ma preseaza.
 |
| Ultim suflu |
