Portret de amintire II.
Portret de amintire II.
“…viata cerne o sumedenie
de triste clipe si uneori puterea de a le face fata este limitata. Mi-am atins
in aceasta zi, cel mai jos punct al fiintei, din punct de vedere emotional si
sufletesc. Venind dinspre un oras ce pare a fi un monstru fara mila si cu
dorinta exacerbata de razbunare, picaturi de curaj si putere cadeau in urma
mea. Pentru prima oara nu am mai putut sa ma abtin, sa strang si sa tin in
mine, urletele si prealungile temeri ale inimii. Pe o strada batatorita
puternic de trup, un batran m-a oprit, desi nu ma cunostea si m-a intrebat cu
un ton intelept “De ce esti asa trist copile?” In acel moment, ochii au capotat
si lacrimile au maturat cu obrajii stransi intr-un singur loc, rosu pulsand a
durere. Nu intelegeam ce se intampla si de rusine m-am ascuns in spatele unui
copac incercand sa-mi trag suflul si sa-mi revin. In acele secunde am inteles
cum din mine ceva se rupea, eclipsand durerea simtita anterior. Fundalul
acestei cutremuratoare cascade de lacrimi s-a terminat cand un grup de tineri
veneau din artea opusa iar mormanul meu de oase atragea atentia. M-am sters la
ochi si cu pasi mici ma indreptam spre casa, fara licar de speranta si fara
curajul, increderea cu care plecasem initial in oras, le pierdusem sub cerul
ostil.
Chiar de poate acest
moment de slabiciune trebuie sa-l infrunt singur, totusi stiu ca am oferit
fiecare frantura din mine unei iubiri la care am tinut atat de mult. Nu vad in
multe lucruri importanta sau frumusete insa ceea ce inima mea a desenat intr-un
an jumatate, a fost cea mai apropiata de suflet, de fiinta mea realizare. Acum,
stiu ca ochii imi sunt tristi si trupul mi-e frant, dar de jos nu pot decat sa
urc. M-a durut, ma doar si probabil mult timp acest sir de emotii va fi prezent
in viata mea. Nu vreau sa mai fug sau sa ma ascund de ea. Sufletul meu ramane
liber sa cutreiere vastul Univers, tinand sus stindardul a ceea ce candva eram.
In scara rece, urcand fiecare treapta cu timiditate, mi-am pierdut rasuflarea
si pentru un moment era sa ma pierd iar intr-un vacarm de lacrimi. Gandurile
nu-mi dau pace, discutia este vie, pulsand fiecare cuvant cu o tarie de-mi
ataca tot ceea ce sunt. Am iubit, iubesc si voi iubi, chiar de, din nefericire,
viata nu mi-a adus contextul potrivit si aceea serie de evenimente capabila sa
sadeasca imbratisari si sarutari.”
.jpg)
“Vreau sa fug spre tine sa
reduc din aceasta indepartare, vreau sa vin cu un buchet de flori si sa-mi cer
iertare pentru faptul ca nu am fost mai puternic incat sa fiu acum undeva langa zambetul tau de care mi-e atat
de mult dor. Vreau sa-mi cer iertare pentru faptul ca totul s-a naruit din
cauza mea, o vina ce a devenit de o luna, o dureroasa cicatrice pe suflet.
Vreau sa-ti spun ca te iubesc, acum si-n zilele care o sa vina si-n lunile cand
tot ce o sa-mi doresc o sa fie o sclipire a prezentei tale…care sa-mi lumineze
ochii. Am 23 de ani si nu am gasit in nimeni, caldura, frumusetea, afectiunea
si duiosia ta. Acest gol lasat de tine, imi pun viata ramasag nu o sa fie
umplut de nimeni, nu ar avea cum, cand acestei dragoste ii curge in vene
vesnicia. Iarta-ma ca esti nevoita sa pleci cu pasi repezi de langa mine, si de
poti uita-te in urma ca un pic sa se bucure si a mea inima de tine…”
