Despre credinta si adevar


Despre credinta si adevar

In vacarmul si rigiditatea societatii in care traim devine din ce in ce mai greu sa gasim un reper spiritual demn de apreciat. Plecam in pustiu zilnic. Blocurile reci, oamenii indiferenti si rataciti in egoism animalic, ne frang aplecarea catre credinta si ne limiteaza apropierea instinctiva catre Dumnezeu. Observam tineri si tinere care, venind din mlastina vietii nocturne (cu tot ce implica ea), pasesc cu indolenta peste pragul Bisericii, neinvatand cu sufletul ci doar cu trupul. Totusi, fiecare isi croieste drumul spre mantuire asa cum crede ca corespunde propriei personalitati. Exista o rudimentara intruziune in ale nimicului, cand acesti oameni isi manifesta si propaga credinta celorlalti. Parintele Ilie Cleopa spunea ca „ar trebui sa il purtam pe Dumnezeu in fiecare clipa cu noi si sa nu facem act de prezenta in Biserica doar de dragul dogmei”. Ne irosim, ne vejtejim atat in spirit cat si in trup caci mintim. Dam dovada de falsa pudoare, refuzam sa aprofundam misticismul propriei credinte astfel ramanand pironiti intr-un imobilism nociv, autodistructiv.
Ati putea spune ca nu toti deoarece exista oameni virtuosi, evlaviosi care merg la Biserica, se roaga si respecta „binecuvantarea Domnului” intrutotul... Sinele omului e putred, oricat de poleita ar fi suprafata exterioara, oferita cu candoare celor multi si neinteresati de interior ci doar de „palpabila” piele. Multi isi pierd increderea cand sunt supusi unei rautati progresive ce ataca virulent „vama” inimii penetrand in „castelul” virtutiilor morale. Voluntariatul credintei s-a transformat in sclavagism formal, lipsit de forta revitalizanta a Sfantului Duh. Rugaciunea personala in cadru intim, uneori direct cu Dumnezeu, nu mai poarta peceta onestitatii deoarece doar in institutia Bisericii, unde „seminariile” sunt obligatorii gasim taramul fertil al mantuirii. Tot ce respira inafara ortodoxismului nostru de tip vandal sau ostrogot, este respins, catalogat drept paganism cu aripi monstruoase. Infinitul, eternitatea, drumetia sufletului poate fi ghidata doar cu ajutorul serafimilor, heruvimilor desi inca nu stim ce presupun aceste fiinte.
Mantuirea este razboiul constiintei cu translatia gandurilor in actiunile noastre zilnice, ce devin fapte bune sau rele. Dumnezeu este singurul care ne ofera puterea de a trece peste greutatiile vietii iar recunostiinta nostra nu trebuie sa aibe termen de valabilitate. Inocenta sufletului trebuie sa supravietuiasca caci aceea este esenta ce trece dincolo, in Amurgul Timpului. Astfel fugim, de adevar, de cautarea lui desi Iisus le-a spus apostolilor ca El este Adevarul ce trebuie toata viata cautat. Interpretarea nu ar trebui sa fie lasata exclusiv la latitudinea Bisericii ortodoxe ori catolice, ci fiecarui crestin constient de capacitatiile sale intelectuale, de comprehensiune a celor citite. 



Postări populare de pe acest blog

Find