Demnitatea unui suflu
Demnitatea unui suflu
Aud visele razand,
Vad chipul plangand,
Arunc timpul pierdut,
Dormind, in realitate cusut...
Respectam tacerea si ale ei distinse veleitati. Apreciem zilele asmutite in ascunzatori firave si ale lor "delicii" trecatoare. Mangaiem momentele de solitudine, chiar daca poarta peceta unui necaz sau bucurie, si mergem cu obloanele trase in zidirea continua a vietii. Ne scarbim cand vedem tinere ademenind si iubindu-se cu barbati insurati, precum de altfel ne ingretosam de lipsa de crestinism, onestitate, puritate emotionala in acest tip uniune (deplorabil). Ne minunam cand vedem ca inima incepe sa bata, sa schiteze gesturi de amabilitate. Ne asteptam ca oamenii sa fie darnici, sa fie cu grija si compasiunea in suflet de fiecare data cand interactionam, socializam. Obosim cand suntem dezamagiti si ne intristam cand avem anumite asteptari, iar ele sunt plasate doar intr-o gara fara trenuri, fara pasageri, fara bilete. Totusi viata este croita cu demnitate de gandurile si actiunile noastre. Uneori, gresim si fugim dupa iertare. Alteori ne regasim fara sa fim pregatiti dar de cele mai multe ori ne simtim mici si insignifianti. Trebuie sa fim puternici, stabili si cu propriul destin in brate. Copilariile ce ne duc pe culmile unui mai putin comod imprevizibil timp, se estompeaza odata cu trecerea timpului. Globurile incep sa cada, bradul se cam usuca caci caldura indiferentei apasa greu asupra capacitatiilor sale regenerative. Noi, cei tineri si cu bastionul libertatii in frunte, suntem indestructibili dar suspect de fragili.
Am intalnit de atatea ori fapturi ce-si gasesc refugiul intr-o caverna a josniciei si ne plecam privirea cand vocile se aud din departare, apropriindu-se timid dar agresiv de noi. Of-ul cel mai apasator i-a nastere atunci cand inocenta unor persoane devine tinta suprema si precum se scurge nisipul dintr-o clepsidra eterna asa si minciuna se descopera in cei care imbratiseaza indolenta, indiferenta si parsivitatea. Noaptea se lasa precum un cearceaf rece deasupra unui foc arzand. Intunericul vede rosul din sufletul celor ce se saboteaza singuri, lasandu-se calcati in picioare de alcool si ore pierdute in companii suspect de negre. Totusi ne luam frigidul suflu, cortina emotiilor si visul de maine, le punem intr-un rucsac viu si plecam departe, de tot ce cunoastem, de toti cei ce ne conditioneaza existenta. Destinatia? Necunoscuta, dar mai placuta decat "meniul" oferit cu naturalete de viata. Oare fuga sa fie solutia? Nu stiu, posibil...Oamenii rai din nefericire estompeaza lumina celor buni, facandu-i pe acestia din urma sa devina palide umbre a ceea ce candva erau. Trist este sufletul celui care-si construieste masca de asa natura incat sa-i fie usor sa faca rau. Oricum, nu trebuie sa ne facem griji deoarece exista Cineva care are grija iar cei care-si gasesc consolarea in durerea altora vor primi suferinta apasatoare drept companie zilnica. Noi suntem doar pioni, deci trebuie sa fim inteligenti si sa nu cadem in "constrangerea" nociva a ratiunii irationale.
Aud visele razand,
Vad chipul plangand,
Arunc timpul pierdut,
Dormind, in realitate cusut...
