Coltii delurosi ai singuratatii

Coltii delurosi ai singuratatii

"singuratatea mea a inceput cand oamenii mi-au pretuit defectele de suprafata si mi-au nesocotit virtutile ascunse"...

Din ograda tainuita a societatii, materialismul priveste falnic la ai sai acoliti numerosi si rade cu agresivitate cand "intrusi" sar cu inocenta gardul. Existenta singulara si peisajul strident ce se ridica in interiorul vast al unor oameni, coboara cortina fragezimii sufletesti astfel miscand fragmente sparte in carul derizoriului. Ma numar printre cei a caror viata transcede limitele normalului, mereu in pericol de a fi inecat in propriul fum. Privind lent, cararea din ochii celor ce cu ignoranta ating textura constiintei goale, ma intreb cu nesiguranta unde e locul meu printre maracinii superficiali ai exteriorului.. Drumul supune legile moralitatii si in orice cirumstanta destinatia nu merita efortul. Din coltii veninosi infipti adanc in carnea inimii, otrava alearga virtutiile si agresiv impune nasterea unei bule de protectie ce niciodata nu devine vulnerabila. Aceste roci moarte, ruginite de timp si ovationate de lasitatea omului, praduiesc decadenta, crescuta cu diligenta de prezent. Ma tem, pentru efemeritatea cuvintelor si mai ales pentru "pielea" dezgustatoare ce formeaza timbrul sufletesc al salbaticelor animale care se plimba neoneros in jurul felinarului spart. Lumina valorilor interioare s-a stins, intunericul superficialitatii inghitind din ce in ce mai multe fiinte, omorand pe cei ce candva credeau ca viata este frumoasa. Totusi, dezgustul potentat in fecale verbale oferit cu nonsalanta de "profetii" morandismului actual, rupe cu putere din mirajul singuratatii auto-indus, tragandu-ma cu nesimtire in acest morbid joc de a trai imbracat in "haine" scolturoase, zdrente ruginite...

Eu simt metamorfoza singuratatii impusa de canaliile sugrumate atent si perfid de fiintarea unor standarde oarbe, distante de sine. Din praful emotiilor cladite cu onestitate naturala de-a lungul anilor nu-mi ramane decat sa constat ca am sadit curajul de a fi eu, in ciuda dependentei sociale. Tristetea ce uneori trezeste o oarecare dorinta de a ma plia modelului crosetat in ignoranta, ma deprima teribil. De ce? Un motiv ar fi ca influentarea fabricatiilor in serie, ma refer la slugiile materialismului terestru, ma injunghie din ce in ce mai puternic,  cauzandu-mi durere sufleteasca, atemporala. Oamenii in marea lor majoritate sunt rai, fixati pe o idee imobila din care oricat de multe argumente le-ai aduce nu-i poti scoate. Imbecilitatea lor, uneori sau de multe ori, atinge cote insuportabile cu  implicatii considerabile asupra constiintei. O ferma extrem de variata este aceasta viata, in care trebuie sa suport prin eliminare tendintele expansioniste ale prostiei mascata in lasitate emotionala, sufleteasca si materiala. Recent, am constientizat ca sunt un om singur, atat in gandire si inima, dar mereu simt ca in singuratatea mea sunt mai implinit decat cei cu sute de "prieteni", doritorii de bine. 


Felinar


Am stat pe o banca ruginita de timp, gandindu-ma la un trecut patat de mici fragmente dureroase. Am pus mana pe lemnul rece, ostil atingerii si am realizat ca pe masura ce "frunzele" cad inima se rupe in mii de iluzii, dorinte ireprosabil de imposibile. M-am uitat la cerul vast, o patura stelara fara pic de greseala divina si ochii mi s-au deschis. Pentru prima oara dupa mult timp viata mi-a dat o "palma", trezindu-ma la realitate, punandu-mi pe cap adevarul. Poate azi, sunt calcat in picioare, incatusat cu lanturile non valorii dar simt suierul zilei de maine care va aduce mangaierea simpla de a fi om.  

singur?da.