Note, stari si o calimara
Note, stari si o calimara
I. Zi de miercuri
I. Zi de miercuri
"...Cat de sublime pot fi vocile tandre ale noptiilor de cristal. Uf, cat de dulci si cat de multa liniste pot aduce daca auzul se retrage intr-un colt al luminii interioare. O ascunsa succesiune de mangaieri si o alintata minune se arata in calea mea. Ce frumusete, cata pasiune, mi se frange inima la vibratiile acestei intensitati si cu obrajii rosii pasesc cu incredere spre pulsul indraznet. Invaluita intr-un albastru imbietor, calduros si primitor, soborul schitei ce se contureaza imi pare atat de cunoscut dar in acelasi timp atat de nou, atat de savuros, wow. Ingerii canta pe fundal o melodie tandra, in tonalitati de harpa si lire, un concert destinat zeilor, o adiere de note. Minutele se imbratiseaza patimas cu secundele iar orele devin stindardul razboiului emotional intre a accepta miracolul si a-l refuza avand in spate teama. Ce se vede? Oare ce incerc sa conturez cu ochii? De parca nu stiu, o tandra imbratisare a revelatiei, a adevarului, dezrobirea minciunii si atingerea realitatii. Gata cu suspiciunile, gata cu jocul de-a presupusul, uite, cum muntele iluziilor se arata falnic in a mea fata trantind si calcand in picioare tot ceea ce candva credeam ca este infailibil. Izvorat dintr-un zambet fals si acompaniat de indiferenta subversiva, drumul pavat in rastalmaciri si regurgitate cuvinte suprima a mea respiratie si ma arunca in coltul vesel al bufonilor fara grai. Un pic prea dur, un pic prea amar pentru o miime de faptura, pentru o incoltita superficialitate, pentru o masca, atent croita, atent cusuta, atent dispretuita.
Deodata incep sa inteleg de ce ura era atat de mult iubita de poeti, de ce acest vant al raului poate fi un companion de nadejde. Ce interesant este acest fluviu de regrete si dezamagiri care saboteaza din temelii orice farama de bine care ar putea lua nastere in mine. Initial deranjul era mai mare, praful imi intra in ochi iar cosmarul imi apasa greu pe suflet, acum toate intra intr-un sir logic, natural si chiar comod. Ma complac in aceasta stare, o oaza de negru revitalizant ce rupe din mine ceea ce eram si pune cu sudoare si sange ceea ce urmeaza sa devin. O evolutie simpla si gravitand cu usurinta in jurul mintii si inimii gri ce odata la doua, trei zile isi aduce aminte sa bata pentru ca nu cumva sa ma las condus de ingeri in somnul etern (nu ca ar fi o destinatie rea). Trist? da. O ora tarzie, in vastitatea unei singuratati asurzitoare si o deziluzie ce darama fiecare fibra a fiintei mele. Remediul? Nu cred ca exista. In razboiul emotiilor ce se poarta in taramul mocirlos al mintii mele, toate personajele sunt deplorabile, inclusiv eu, de fapt, mai ales eu. Ma uit cu o scarba ce nu credeam ca o pot nutri inspre anumite comportamente si ma intreb cum oare aleg viata si nu pasesc inspre vesnicie, orice ar presupune ea.
Oare chiar atat de nedrept sa fie Universul, cu ale lui legi conflictuale incat sa nu-mi aduca descatusarea completa de acest negru iritant dar prietenesc? Vina imi apartine. Datoria nu este platita. Ura creste pe zi ce trece iar inchisoarea este apasator de grea, acida, nociva si otravitoare. In momentele de luciditate, cand constientizez ca gresesc imens, ramanand cu florile unui vis in mana, dau cu sufletul de pamant si il arunc in mormantul limitat al prostiei cu care ma lupt zilnic. M-am indragostit de ura si ma urasc ca nu o iubesc mai mult. O metamorfoza injusta ce mi-a fost indusa si nu a fost aleasa. Trist si deprimant, bun venit in camera o5.
9.11
O filiatie dezbinata aduna,
Hoarda fulgilor insangerati,
Din vidul mortilor ce-n goana,
Vand bilete ciorilor in zori...
Deodata incep sa inteleg de ce ura era atat de mult iubita de poeti, de ce acest vant al raului poate fi un companion de nadejde. Ce interesant este acest fluviu de regrete si dezamagiri care saboteaza din temelii orice farama de bine care ar putea lua nastere in mine. Initial deranjul era mai mare, praful imi intra in ochi iar cosmarul imi apasa greu pe suflet, acum toate intra intr-un sir logic, natural si chiar comod. Ma complac in aceasta stare, o oaza de negru revitalizant ce rupe din mine ceea ce eram si pune cu sudoare si sange ceea ce urmeaza sa devin. O evolutie simpla si gravitand cu usurinta in jurul mintii si inimii gri ce odata la doua, trei zile isi aduce aminte sa bata pentru ca nu cumva sa ma las condus de ingeri in somnul etern (nu ca ar fi o destinatie rea). Trist? da. O ora tarzie, in vastitatea unei singuratati asurzitoare si o deziluzie ce darama fiecare fibra a fiintei mele. Remediul? Nu cred ca exista. In razboiul emotiilor ce se poarta in taramul mocirlos al mintii mele, toate personajele sunt deplorabile, inclusiv eu, de fapt, mai ales eu. Ma uit cu o scarba ce nu credeam ca o pot nutri inspre anumite comportamente si ma intreb cum oare aleg viata si nu pasesc inspre vesnicie, orice ar presupune ea.
Oare chiar atat de nedrept sa fie Universul, cu ale lui legi conflictuale incat sa nu-mi aduca descatusarea completa de acest negru iritant dar prietenesc? Vina imi apartine. Datoria nu este platita. Ura creste pe zi ce trece iar inchisoarea este apasator de grea, acida, nociva si otravitoare. In momentele de luciditate, cand constientizez ca gresesc imens, ramanand cu florile unui vis in mana, dau cu sufletul de pamant si il arunc in mormantul limitat al prostiei cu care ma lupt zilnic. M-am indragostit de ura si ma urasc ca nu o iubesc mai mult. O metamorfoza injusta ce mi-a fost indusa si nu a fost aleasa. Trist si deprimant, bun venit in camera o5.
 |
| devreme. |
9.11
O filiatie dezbinata aduna,
Hoarda fulgilor insangerati,
Din vidul mortilor ce-n goana,
Vand bilete ciorilor in zori...
