Nu.


Nu.

Lanţul se strānge-n jurul trupului,
Şi arde pielea, zgārie fierul inimii,
Māncānd cu pofta sacră a corbului,
Frānturi din sinele injurat de Bine.

Uite-i candela durerii cum pālpāie,
De-atinge poarta Raiului inchis,
Şi chiar de toţi văd sfāșiatul ins,
Alura de cerșetor rușinat, devreme
Stinge orice dorinţă de ajutorare,
A lor, cei mulţi și nepătaţi…

Un inger așternea un sul de paie,
Impletit in lacrimi divine, peste
Nefericitul morman de oase, poate,
Așa se va liniști și cruda durere,
Copila uitată a temerilor brute…

Dar unde-i Dumnezeu și mila?
Un tānăr moare, viaţa-i dispare,
Şi nimănui nu i se pare,
Că merită a fi salvat ci-n continuare,
Lăsat să putrezească in inchisoare.
Dar oare,
Ce-o fi in sufletul lui,
De-si dă ultima suflare,
Fără o inimă blāndă alături?
Nici nu contează, viaţa ii fuge,
Noapte sau zi suferinţa il roade…
Oare?


Postări populare de pe acest blog

Ascultă-mi vocea

Smile

Frunza de artar, partea a II a