Nefiresc de obositor, dragilor
Nefiresc şi obositor
Cum poţi sfida stindardul şoaptelor pierdute in negura visătoare a vieţii? Nu poţi, incerci zilnic prin diferite metode, teorii existenţiale, practici orientale, „remedii” ce trebuiesc testate dar cu siguranţă eşecul este parţial garantat. Sentimentul, ca entitate simbiotică respiră greu, pe zi ce trece se aproprie de propria ruginită etichetă din vacuitatea coşurilor de gunoi. Oricȃt de mult ar incerca să evadeze din starea recurentă a unui castrat şi perfid anormal destin, cauţionat de sȃngele ce incă se prelinge in jurul rănii ce strigă zilnic puternic in văzduhul inconjurător „Răzbunare!” nu va reuşi decȃt să inregistreze incă o infrȃngere usturătoare. Din abisul ascuns al unui intuneric camuflat subtil se reintoarce la rădăcinile atȃt de familiare un zȃmbet nociv şi demonic, cel al suicidului moral.
Ce grozăvie macabră dar ce lină salvare, patronată de regretatul de optim emoţional, echilibrul suprem al activităţiilor zilnice. Imi amintesc şi acum, acea zi fatidică in care am ingropat complet şi irevocabil surplusul bunătăţii şi simplitaţii de a fi. Ploaia desuetă, amară purta in fiecare picătură gȃndurile pierdute, mult aşteptate cu ardoare de obrajii a cărui foc atentau la integritatea lor discontinuă. Totuşi arogantul şi tot odată incipientul agent al inimii mă impinge spre naşterea unor discuţii clare, deschise cu sinele, de care de multă vreme mă feresc. Dar sunt şi plăceri ascunse pe care dorul, in marinimia sa complexă, nu mă lasă să le uit.
Cu mare drag şi entuziasm imi revin in minte prin descătuşarea unor imagini creionate atent, amintirile indrăgite de care duc lipsă zilnic. Intr-un cadru atemporal şi acum mă văd cum in faţa mormȃntului alb aruncam cu spor şi fără regret ultimul pumn de pămȃnt, pecetluind astfel odată pentru totdeauna destinul pueril alternativ al prietenilor mei suspecţi ce cateodată atentează la sănătatea mea mentală. Alintat de adierea sublimă a vȃntului schimbării aşteptam ca visul să mă curprindă progresiv.
Integritatea unei frunze de mai
Uitȃnd cum, mă uit in jurul meu, sub duşul rece al ploii trimise de sus, şi văd că gol mă adăpostesc lȃngă un subţire dar impunător stejar. Amintirile nu mă ajută, firul logic nu pulsează cu nici o teorie concretă, frigul incepe să-mi biciuie corpul iar nedumerit incerc să găsesc un răspuns. Timid mă aşez in fund pe o rădăcină iesită ostentativ din pămȃnt inchizȃnd ochii şi sperȃnd ca neantul interior să-mi ofere un licăr de raţiune pentru situaţia jenantă in care mă aflu. Să fie un vis? Să fie „drumul” pe care il asteptam de atata vreme sa-mi apara in viata? Nimic nu are sens, totalitatea elementlor din jur arunca o ceata de plumb asupra spiritului meu. Oare? Să dorm conştient? De multe ori omul in vis işi poate părăsi corpul prin sufletul său păşind atent in noi tărȃmuri, colecţionate de imaginaţia fiecăruia. Apoi stau sub un copac care deşi golaş, imi pare antic, impulsiv de inţelept, fapt ce mă intimidează. Cȃt văd cu ochii in faţa mea, in stȃnga şi in dreapta nu este decȃt o cȃmpie vastă verde, dar curios fără iarba generică arhi-cunoscută ci nişte anormale flori cu petale sȃngerii intr-un verde suspect. Iar sus eterna ploaie ce deşi o simt de relativ cȃteva minute pare că există de la inceputul omenirii, amintindu-mi de lacrimile nesupuse ale zeilor greci cȃnd au conştientizat că sfȃrşitul le sosise. O durere apăsătoare mă cuprinde timid dar sigur, deşi frigul nu mai atenta la integritatea mea corporală. Nu mai inţeleg nimic...Ce test macabru să fie ăsta? Simţurile incet incep să imi revină iar instinctul de supravieţuitor imi zice să mă ridic, hai să mergem inainte. Spre zarea eternă, fără semne distincte, cu flori sȃngerii pulsatile drept camarazii mei in aventura ce urmează, păşesc cu o incredere nouă dar plăcută in drumul ce simt că sufletul deja il cunoaşte. Suspect dar hai să incepem...
