Frunza de artar, partea a II a

Frunza de arţar, partea a-II-a

„-Dragule, intenţia ta izvorăreşte dintr-o căldură nobilă şi totodată copilărească. Trebuie să intelegi că momentul ales de tine este foarte bun insă dificultăţiile şi greutăţiile vor fi multe, iar una din ele deja s-a incolăcit timid in mintea ta. Stii despre ce vorbesc, indoială, o da, ea. Creatură insipidă, creionată atent de cel ce mai imi rupe din rădăcini pentru a mă impiedica să ajung la apă. De ce crezi că m-am decis să iţi vorbesc? Noi nu vorbim cu voi, umanii, deoarece prerogativele voastre distructive neliniştesc calmul cosmic, general valabil de milioane de ani. Dar voi sunteţi mult prea orbi incȃt să il simţiţi. Totuşi vroiam să te ajut, copil drag sufletului meu, delirul şi nerăbdarea ta imi provoacă o amărăciune teribilă, impărtăşita de altfel şi de restul fraţilor mei, mici sau mari. Incepe moşul, arţarul, fumegȃnd a inţeleciune atemporală şi invitȃndu-l pe mai delicatul interlocutor să se aşeze pe o rădăcină special scoasă din pămȃnt.
-Eu sunt ceea ce sunt. Bun? Nu ştiu, am făcut multe prostii inconştiente la viaţa mea de care nu sunt mȃndru sau ale căror implicaţii nu le cunosc. Rău? Nu cred, deoarece am incercat să evit situaţiile in care ar fi trebuit să fiu nevoit să mă lupt cu partea intunecată. Eu nu pot să conştientizez acestă discuţie, (aşezandu-se pe rădăcina cu cordialitate oferită de bătrȃnul neobosit copac) tu imi pari ireal, desprins dintr-un roman aleatoriu, izvorȃt din negura timpului sau poate o halucinaţie. M-am lovit la cap. Da, da asta este motivul. Da. Explicaţie logică, uite aşa raţiunea invinge din nou. Grăind puternic Remi, in vȃntul inconjurător ce parcă, formȃnd jucăuşe vȃrtejuri, rȃdea de micul nesăbuit inocent.
Soarele părea mȃniat de subitul interes al atemporalului pentru o vietate, umană mai ales, motiv intemeiat pentru care, furios, se retrage in spatele unor norii infumuraţi. Vȃntul atȃt de prezent aşternea valuri de praf lȃngă obrajii inroşiţi ai lui Remi care păreau că duc povara unui secret netȃlcuit. Totuşi se calmase şi privea atent către frunzele de arţar ce cădeau domol imitȃnd bătăile simpliste ale unui ceas mitic şi oferind o doză de tandreţe in răspunsul maestrului inţelept. Dintr-o linişte ce persista bătrȃnul ruşinat de inocenţa intelectual-emoţională a mai tȃnărului său partener de discuţie indrăzneşte să răspundă din spatele cortinei ce ungea căile nebănuite ale vieţii de zi cu zi.  
- Te asigur dragule că acest moment există iar realitatea ce il inconjoară este ancorată in simţul tactil ce il resimţi acum (dȃndu-i lui Remi cu o crengă subţire peste ceafă, făcȃndu-l să scoată un mic dar ascuţit „au”). Scoate capul ăla ce aşterne pe umerii aia laţi, din gȃndirea simplistă caracteristică majorităţii speciei tale atȃt de ingustă la minte, şi ascultă sfaturile unui efemer „efeb” ce iţi doreşte doar binele. Cultura supremă a iubirii născută din lumea emoţională a naturii duale primitive este salvarea pentru tine, pentru viitorul tău şi pentru drumul pe care l-ai ales acum, drept remediul inchisorii in care te-ai aflat. Trebuie să ceri neapărat delirului oportunitatea de a ieşi din negura „fotosintezei” umane standard. Drumul tău este calea spre lumina ancestrală a iubirii, dragul meu copil. Profită de inocenţa şi determinarea nou descoperite şi indrăzneşte prin răbdarea caracteristică să te pierzi pasurile de „tango” ce vor veni cȃt de curȃnd, dar mai multe nu pot să-ţi dezvalui. Ii spune bătrȃnul copac retrăgȃndu-se in mormanul celorlalţi, apunȃnd in Timpul ce părea că venise să ii atingă şi fure suflul de moment. Totuşi dragostea neexplicabilă a primordialităţii naturii ii lăsase lui Remi un cadou neaşteptat, o frunză de arţar ale cărei linii verzi creionau un drum.

- Ce distincţii superioare şi ce relaţii cauzale imi oferi, măreţule. Eu nu am ştiut că mireasma inimii şi a iubirii poate depăşi abstinenţa restrictivă a intelectului ce m-a convins că izolarea retroactivă este o soluţie oportună pentru desluşirea tainelor Universului. Dar de ce eu? De ce pentru un eu slab recent descoperit să apari tu, din ceaţa transcendentalului şi să mă ghidezi spre deplinătatea ce o caut cu o ardoare unică. Liniştea ta pare sentenţioasă, motiv pentru care iţi iau frunza şi pornesc la drum, căci presupun că ea are vreo semnificaţie dar nu am timp să o analizez acum. Am plecat, insă iţi multumesc pentru afecţiunea arătată şi sper să mă intorc doar pentru a incerca să te inţeleg precum ar fi trebuit să o fac acum. Ii răspunde Remi, ridicȃndu-se de pe rădăcina ce intre timp se retrăgea uşor. Cu ghiozdanul in spate şi inima bătȃnd mai puternic, Remi lua calea pietrelor de izvor ce marcau drumul ignorȃnd zgomotul norilor şi incepu să păşească cu indredere inainte."

Spre Neantul de Miaza-Zi
 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Maturitate

EGO