Om bun in deșert
Om bun in de ș ert In mijlocul pustiului, departe lāngă nori, Şade imbrăcat in crengi ș i sărace ș oapte, Un tānăr rupt faţi ș de cruda realitate. Lāngă el, un buchet de rupte flori, Albastre ș i albe, voio ș i trandafiri, Adu ș i din inimă pe linul unor amintiri, Dragi inimii lui, ce respira nemurire. O seară minunată, un colţ ferit de rele, Doar umbra junelui ș i uitate priviri, Indrăzneau să cheme mugurii serii. Dar nimeni nu venea, ceasul era uns, De ore zămislite in negru ș i Apus… Din depărtări corzile unei harpe plāngeau, Cāntānd de zor un adānc curaj de sunete, Ce dezmierdau ș i intristau prin profunde Cuvinte trupul, sufletul peticit ș i mintea, Celui ce căuta prin necuvinte moartea. Şi cerul prin ale sale stele il compătimeau, Cātă singurătate, profundă apăsare, Totul striga in jur a crudă nepăsare, Căci tānărul tocmai visa drumurile, Către Ultima ș i finala destinaţie. Singur, cui să-i pese de ochii lui, Cum i ș i pierde...