Sub patima unei emotii

Plăcerea de a fi verde

Cei doi tineri indrăgostiţi ţinȃndu-se de mȃini, scăldaţi cu spor de aburii trenului şi afundaţi complet intr-o incleştare epică a buzelor, păreau o imagine vie a purităţii vieţii. El, un cumul de ani fragezi dar incoronat cu bruma bătrȃneţii prin cȃteva fire in părul lui negru, dorea să imortalizeze momentul simţind cum bătăile inimii deveneau singurele moşteniri demne de a fi transmise lumii. Imbrăcat in patima dorului şi inveşmȃntat cu respiraţia ei, gradual o strȃngea mai puternic dar totodată tandru in braţe incercȃnd să-i arate cȃt de mult ii lipsise mȃngȃierea delicată a sărutului şi pulsul simplei ei prezenţe. Ea, o adiere rozalie a frumuseţii, lină in exprimarea sunetelor ce izvorăsc din primatul emoţiilor, se temea că momentul urma să se stingă, că totul se putea sfȃrşi prin anunţarea plecării lui. Totuşi, căldura corpului ce-l imbrăţişa, bătăile inimii pe care le asculta, privirea echilibrată ce o imbrăca, ii aducea liniştea zilei de mȃine şi bucuria serii. Imbrăţişarea lor atrăgea zȃmbete oneste şi iz de speranţă pentru ceilalţi, pentru cei inchişi in supărările şi asupririle lor. 

Micul cuplu ştia in adȃncul sufletului comun că această duioasă exprimare publică, dar atȃt de intimă, a afecţiunii duale ce şi-o purtau insemna calmul ce mulţi il cauta in timpul vieţii. Erau bucuroşi, erau fericiţi, erau tineri cu grijile, durerile, neplăcerile lăsate in urmă atȃta vreme cȃt sărutul era dulce şi imbrăţişarea inimilor dura. Dulceaţa prezentului prevala in faţa viitorului incert, nimic nu conta deoarece ei erau conştienţi de tăria şoaptelor ce şi le ofereau, de puterea care creştea pe măsură ce frunţilor lor deveneau una, de visele reale impărtăşite in doi şi de onestitatea duală a subtilităţiilor ce se vedeau la orizontul Răsăritului. Căliţi de negura dorului care ii ţinuse in văi şi lunci depărtate, tineri ştiau adevărul acum, cunoşteau inăuntrul privirilor pe care le schimbau, inţelegeau calitatea chipului pe care il mȃngȃiau şi mai ales se bucurau că reuşiseră să rămȃnă impreună. 

Nu erau obosiţi deşi noaptea fusese scurtă, nu erau jecmăniţi de timp deşi secundele către despărţirea lor se succedau cu repeziciune, nu erau fără de lumina ochilor deşi dimineaţa le furase o fărȃmă din intregul clarviziunii, erau liniştiţi in unicitatea lor, eternă in pasiuni, claritate şi plăceri. Casele lor erau in spate, viitorul se arăta in faţă precum razele unei dimineţi aşteptate cu drag, peronul se transforma in pasajul către ochiul iubirii, către eternul străduinţei ce treptat devenea facilă impărtăşită de două suflete pereche. Atȃrna deasupra lor norii verzi-turcoaziu ai certitudinii unui drum care ducea doar spre fericirea necondiţionată, naturală, simplă in emoţii dar complexă in aspiraţii. Trenul se apropia, buzele se despărţeau, mȃinile se dezlegau, privirile se dezrobeau, timpul ii anunţa lui plecarea insă bucuria rămȃnea in ochii ei, zȃmbetul impărtăşit ii incălzea inima precum Soarele işi iubeşte zilnic fiicele ce se răspȃndesc pe cȃmp cu naturaleţe. Deşi distanţa devenea iar un obstacol, liniştea era in sufletul ei, departe de orice supărare, departe de orice dezamăgire aproape de buzele lui ce incă o sărutau, aproape de şoaptele lui ce rămȃneau adȃnc vii in mintea, sufletul celei ce rămăsese in urmă.    

 Un noi delicat