ACT III. Virilitatea omului de catifea
ACT 3. Virilitatea omului de catifea
Sub pasiunea amiezii călduroase ce infăţişează colţii atent şlefuiţi ai Soarelui, revirimentul emoţiilor umane cunoaşte noi dimensiuni. Dinspre valul potenţelor deluroase ale forţelor primare, apusul gȃndurilor de mȃine se suprapun cu simplitatea omului de a-şi condiţiona existenţa. Oare cȃte destine se ascund in cazanul fumuriu al vieţii? Electricitatea transmisă de sărutul voios al pămȃntului cu umbra cerului, se simte in vocea fiecărei fiinţe, in mȃngȃierea caldă a fiecărui vȃnt ce indrăzneşte să se perinde pe lȃngă zumzetul plagiat al iubirii terestre. Pe lȃngă alarma decadenţei generale a celor ce işi iau delirul intre dinţi şi merg candid peste apa deziluziilor, se aproprie noul cumul de emoţii, se simte schimbarea.
In şuierul vaporos ce izvorăşte in mintea locuitorilor acestei Terra, macazul transpune sufletul in vesela nemuncită, etern osȃndită plăcerilor. Secundele, minutele, orele se succed cu o viteză uimitoare lăsȃnd in urma lor răni deschise, emoţii rezidite, bucurii, fericire sau, trist, in ultima perioadă depresii. Molima secolului in care omul işi vede visele spulberate, planurile strivite de factorii nebănuitului, ceaţa minţii, imbrăţişează din ce in ce mai multe specimene. Vocile devin neclare, foşnetul din spatele privirilor devine dăunător iar machiavelismul banului destinde pȃnă şi cele mai incruntate frunţi.
Parohia sufletelor rătăcite işi caută noi adepţi printre sclipirile morbide ale vieţii, ce aparent işi arogă anumite doleanţe siesi. Sistemul emoţional afectiv reprezintă cu adevărat punctul forte al omului insă intr-o dualitate sinistră, el este şi călcȃiul lui Ahile. Motiv pentru care Luna deşi ne vizitează aproape in fiecare seară işi ascunde zȃmbetul, forţează strălucirea care işi alege cȃţiva unici norocoşi pentru a-i alinta cu prezenţa ei primară. Ieri devine prezentul rănit şi un mȃine nehrănit astfel ciclul dă naştere unor pui de minţi defibrilate zilnic in impotenţa lor de a se adapta cerinţelor.
Omul nu mai este ce era odată, clar in exprimarea singurei comori pe care a primit-o de la Cel Divin, inima. A pierdut contactul cu profunzimea sa, unica onestă modalitate de a fi credibil in faţa altor suflete. Demnitatea inimii a decăzut intr-un derizoriu placat cu focuri glaciale, secundare oricărui model instinctual real. Totuşi nu se impune generalizarea deoarece „darwinismul” emoţional a reuşit să ofere calităţi, mijloace palpabile de adaptare unor supravieţuitori neintinaţi necioplitei indiferenţe. Căldura emanată de idilicele romanţe ce se infiripă in jocul brutal al sentimenelor pare suficientă pentru a acoperi un număr mare de rătăcitori.
Pierdut in negura iubirii pare a fi un logo, o etichetă adȃnc infiptă in mintea multor reprezentanţi ai sexului forte şi al celui frumos. Se pare că deasupra umanităţii nu exista doar intuneric, in toate formele sale iar cei care pretind acest lucru sunt nişte idioţi afundaţi in bălegar de prostie. Lumina i-a naştere şi in cele mai negre colţuri ale sufletului aducȃnd fărȃme de alb pȃnă ce totul evoluează in cea mai pură manieră. A nu se confunda iubirea cu lumina, deşi diferenţa dintre ele este infimă. Lumina se hrăneşte din iubire pe cȃnd iubirea i-a naştere din lumină. Este o simbioză delicată in simţuri, ramificaţii şi destoinice deschideri sufleteşti.
 |
| Curajul de a iubi |
