Dialog cu sinele
Dialog cu sinele Pasind pe-un covor de vise albe, Ce se-ntindeau precum algele marii, Cazut-am in adancul robilor goi, Si fara adevarul intiparit in minte, Pamantul se intuneca peste sine. Si orb fiind cuvintele-mi pieri, Iar mut nascut ochii-mi pali, Gasindu-ma Ingerul mortii crude, Nebun, muscand din lunca fruntii. Pustiul vremelnic tandru cade, Peste corpul fumegand durere, Iar plang in corpusul tristetii Si tomul soaptelor pare a muri. Atatea ganduri evoca trecutul mort, Ca intr-un balet cu stafii ruginite, Ce nu danseaza doar rad in cor, Si-mi lasa-n suflet soapte, de dor Din maruntaiele Pamantului copt Pana-n barba Creatorului amator. Si poate tu, cititorule ispitit de litere, Te vei scufunda in aerul mortilor mei, Simtind grotescul neinteles al inimii, Dar vai tie de-mi vei condamna ochii Ce vad o lume-n negru pictata zi de zi. Intorcandu-ma in singuratatea lucie, Croiesc tacerea-n basme ferecate De gratiile trecutu...