Acolo unde timpul respira intelepciune

Pentru că eu sînt cea dintîi şi cea de pe urmă

Eu sînt cea venerată şi cea dispreţuită

Eu sînt prostituata şi sfîntă

Eu sînt soţia şi fecioara

Eu sînt mama şi fiica

Eu sînt braţele mamei mele

Eu sînt cea stearpă şi numeroşi sînt copiii mei

Eu sînt cea căsătorită şi fata bătrînă

Eu sînt cea care aduce pe lume şi

cea care nicicînd n-a zămislit

Eu sînt alinarea durerilor naşterii

Eu sînt soţia şi soţul

Eu am fost bărbatul care m-a crescut

Eu sînt mama tatălui meu

Sînt sora soţului meu

Şi el e copilul meu respins

Poartă-mi totdeauna respect

Pentru că eu sînt cea scandaloasă şi cea magnifică

Imn către Isis, sec. al III-lea sau al IV-lea (?),

descoperit la Nag Hammadi

Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflînd că Isus ia masa în casa fariseului, luă cu ea un vas de alabastru cu parfum şi, stînd plîngînd îndărăt, la picioarele lui, cu lacrimi începu să-i ude picioarele şi le ştergea cu părul capului său, sărutîndu-i picioarele mereu şi ungîndu-le cu parfum. Cînd văzu fariseul care-l invitase, îşi zise în sinea lui: „Dacă acesta ar fi un profet, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care-l atinge: o păcătoasă.”

Atunci Isus luă cuvîntul şi-i zise: „Simon, am să-ţi spun ceva.”

„Spune, Învăţătorule”, zise el.

„ Un creditor avea doi datornici. Unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Cum nu aveau de unde plăti, el îi iertă pe amîndoi. Care din doi îl va iubi mai mult?”

Simon răspunse: „Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult.”

„Bine ai judecat”, îi zise el.

Întorcîndu-se apoi către femeie, îi zise lui Simon:

„Vezi această femeie? Am intrat în casa ta; tu nu mi-ai turnat apă pe picioare, pe cînd ea cu lacrimile sale mi-a udat picioarele, iar cu părul său mi le-a şters. Tu nu m-ai sărutat; ea însă de cînd am intrat nu a încetat să-mi să­rute picioarele. Tu nu mi-ai turnat untdelemn pe cap, pe cînd ea picioarele mi le-a uns cu parfum. De aceea îţi spun că i se iartă păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit. Acela însă căruia puţin i se iartă, puţin iubeşte.”

Luca, 7, 37-47