La poalele Timpului
La poalele Timpului
Ieri dormeam mergȃnd prin pasajul viselor spre un tărȃm necunoscut dar vag familiar, cel puţin il simţeam aproape sufletului, cunoscut doar lui. Azi, miros a zȃmbete trandafirii aşezate atent pe linia ascendentă a frunţii line, dezvirginată de patosul de a fi pur şi simplu om. La limita zilei de mȃine percep dansul aleatoriu al privirilor furate de curtezane angelice, sibile eterne ale foşnetului turcoaziu din prima zi de iulie. Iar mȃine cu revigorantul miros de frigiditate transparentă se plasează lȃngă gȃndurile răpuse de Răsăritul fecund. Prins in morişca timpului bucuria secundelor ce urmează să-mi aducă un grad de progres spiritual, moral şi intelectual se suprapune peste tristeţea sȃngerandă a secundelor ce le pierd aruncȃndu-mă in jocul morţii graduale cu finalitatea lui endemică. Preot in cazanul destinelor, taina ascunsă a forţelor primare ale Pămȃntului, observ detaliile pierdute ale vietăţiilor, cȃmpurile nesupuse zeilor de ieri sau zeului de azi sunt defrişate de tăietorul suprem, lipsa de conṣtiinţă umană. Fără milă il văd pe Pan cum se joacă cu miezul mierii unui val de sărutări, vai cȃt de apetisante, mai drag este să fiu plăcut alintat vizual de seducătoarea Afrodita care se pierde in dezmierdări carnale cu un satyr fără nume dar grotesc.
Orbesc pe măsură ce otrava delirantă a iubirii işi face efectul şi precum un etern rătăcitor in deşertul vast al inimi incep să văd doar cu ajutorul ei. Simţurile pulsatile devin noul meu stindard cu un lup urlȃnd la mult dorita lui spiritualȃ lună drept blazon. Iar sunt atras de cauza fiinţări clarobscure şi lucid merg spre Olimpul terestru, să cer dreptate pentru liberul arbitru ce mi-a fost furat de nechiobia pestriţă a timpului.
Părăsit de regrete, teama de absolut sau demonizarea părţi intunecate păşesc cu incredere treptele ce duc spre vȃrful muntelui primar. Lipsit de menajamente, eu, eternul umil in potenţa carnală şi incătuşat precum Prometeu cu zale arzătoare, sclavul uman al Cerului vreau logica chinului zilnic intrebător şi tot zilnic neştiutor. Urc atent treptele strălucitoare, fire de mici trăsnete se perindă pe lȃngă mine, călduroase şi interesante, un rubiniu pervaz de-o parte şi de alta a scărilor concurează cu lumina Soarelui iar un laciv fluture cu urme de ruginite vise imi arată drumul. Ciudat fapt nu sunt deloc obosit, corpul nu dă semne ca această călătorie ar fi solicitantă, dar observ uitȃndu-mă in spate că frȃnturi din corp rămȃn pe treptele abia urcate, devin spirit in dorinţa spre adevăr dar imi pierd cătuşele corporale. Incep să inţeleg, esenţa purului de veacuri nu este accesibil firavului organic corp, doar conştiinţa sufletului poate accede spre stadiul superior. Moartea plasturată de timp este singurul mod de a atinge lăcaşul unde simţămintele adevărului vor fi relevate. Acum, prezentul zilei ploioase mă cheamă inapoi in lupta cu timpul terestru, să număr victimele ce cad in bătălia furibundă dintre ceasul biologic şi cel spiritual. Jonglez cu un strigăt spre cer dar mă mulţumesc şi cu liniştea umană, zilnic aducătoare de pisanii şubrede.
Fecunditatea flăcării
Asuprirea focului mistic domoleşte setea pentru sȃnge a latentei vietăţi ascunse la suprafaţa stratului secundar de sub pielea omului. Primordialitatea rȃncezeşte lipsa de candoare a fricii de intuneric şi inţeleg de ce fiecare flacără atunci cȃnd respiră se desparte mereu de intreg. Numitorul comun androginic al flăcării sufletului devine pasiunea iubirii reimpărtăşite. Acum se pierd cauze, destine, vise transformȃndu-se in coama unui gȃnd aruncat in vȃrtejul delirului.
 |
| La taifas cu Timpul |
