History Appeasement policy - directii de guvernare perioada interbelica



    flacăra democraţiei britanice din perioada interbelică

            Appeasement policy sau conciliatorismul, poate fi atribuit celor care au ocupat funcţia de prim ministru in Marea Britanie, incepānd cu Ramsey MacDonald (1929-1935), Stanley Baldwin (1935-1937) și Neville Chamberlain (1935-1940); cu respectivii lor miniștri de externe: Sir John Simon (1931-1935), Sir Samuel Hoare (1935) și lordul Halifax (1938-1940). MacDonald, Baldwin și Chamberlain au incercat prin politica lor să deposedeze Marea Britanie de sarcina impovărătoare, de a fi “poliţistul continentului” deoarece după cum observa Boner Law, in 1922 “condiţiile financiare ale Angliei după primul război mondial nu mai permiteau acest lucru”. Ei au acordat prioritate politicii economice interne prin refacerea economiei domestice și reforme corespunzătoare indeplinirii acestui obiectiv vital pentru revitalizarea ţării. 

            Conciliatorismul englez a intrat in faza clasică odată cu guvernul condus de Neville Chamberlain, care a ocupat postul de prim ministru incepānd cu 22 mai 1937. El acţionat unilateral, fără consultarea Ligii Naţiunilor, promovānd o politică conciliatorie personală, ce poate fi ilustrată in sintagma draga lui, “try, try, try again”. Raţiunile politicii lui Chamberlain erau cāt se poate de practice, urmărind stavilirea bolșevismului spre Vest, dar in același timp și paradoxal, diminuarea prestigiului Franţei in Europa. Romānia a făcut eforturi pentru intensificarea relaţiilor cu Londra, ingrijorată de maniera de manifestare a puternicei influenţe germane in zonă, dar ca urmare a lipsei de iniţiative din partea Marii Britanii, Romānia alături de celelalte state din sud-estul Europei, au intrat sub “umbra” Berlinului.

            După instaurarea regimului naţional-socialist in Germania, situaţia internaţională a devenit instabilă, caracterul violent promovat de Adolf Hitler intrānd in directă contradicţie cu spiritul pacificator promovat de Anglia. Pe 12 martie 1938, Hitler a semnat directiva numărul 1, pentru Operaţiunea “Otto” ce reprezenta invadarea imediată a Austriei dar in ziua următoare președintele austriac Miklasa a demisionat, iar guvernul condus de Arthur Seyss-Inquart a promulgat legea privind alipirea Austriei la cel de-al III lea Reich. Anexarea Austriei infaptuită in martie 1938, a surprins guvernul britanic ce nu a luat nici o contra-măsură, justificānd această acceptare a faptului implinit, pe baza faptului că Berlinul a aplicat principiile naţionaliste de autodeterminare consolidate prin plebiscitele organizate in Austria şi Germania. Anexarea Austriei la Germania (13 martie 1938) a produs la Bucureşti “o adevarată stupoare, la care se adauga un sentiment de vie ingrijorare”. Evenimentele din Austria, puneau in pericol statu-quo-ul in intreaga regiune dunăreană. Prin politica lor, Anglia și Franţa au creat cu propriile lor māini, condiţiile necesare pentru continuarea expansiunii in sud-estul Europei a Germaniei.  De altfel, ministrul romān la Londra, Vasile Grigorcea relata că “Marea Britanie nu a luat nici o masură fată de Germania considerānd alipirea Austriei o chestiune ce ţinea de politica internă a Reichului.” Premierul roman, Armand Călinescu comentānd acţiunea lui Hitler nota că “prin Anschluss, Germania mai stabilea graniţe cu Italia, tăia Europa in două, separa Franţa de aliaţii ei din Mica Inţelegere. Zona sud-est europeană cădea sub presiunile politico-militare ale Germaniei, transformāndu-o intr-o serioasă bază pentru ducerea războiului şi pentru impărtirea lumii.”

            Europenii vedeau in acţiuniile lui Hitler drept primul pas spre un nou imperialism pe bază rasiala. In legătură cu acest eveniment primul ministru roman Armand Calinescu nota că “evenimentele din Austria nu sunt intāmplatoare deoarece reprezintă o etapă in planul de expansiune germană care cuprinde: stat naţional integral şi cucerirea de debușee şi materii prime in Răsărit”. Intr-o circulară emisă de Ministerul Afacerilor externe romān la legaţiile romānești din capitalele europene din 16 martie 1938, guvernul romān declara că problema Anschlussului era o chestiune europeană ce ţinea de acţiunea Marilor Puteri. Imediat după infăptuirea Anschuluss-ului, Armand Călinescu declara că “Romānia trebuie să facă politică, nu sentimentalism. Nu putem fi nici cu rușii, nici cu germanii, atitudinea noastră trebuie să fie netă, demnă, independentă.” Presa romānescă era la curent cu evenimentele din Austria; in ziarul Universul apăruse pe 13 martie 1938 articolul “Grave evenimente in Austria” in care era detaliată acţiunea germană dar si nehotărārea Angliei și Franţei de a da un răspuns lui Hitler.  Armand Călinescu nota pe 13 martie 1938 despre invadarea Austriei de către trupele germane că momentul ales este unul prielnic deoarece: ”Anglia este nemulţumită, Franţa frămāntată de lupte sociale și economice, Rusia considerabil slăbită.”

Chamberlain a considerat că englezii și oamenii din vastul Imperiu britanic nu erau impăcaţi psihologic cu eventualitatea unui nou război in 1938. Acest lucru se datora și faptului că moștenirea sumbră a victimelor primului război mondial, atārna greu in mentalitatea englezului de rānd, dintr-o populaţie de 37 de milioane, 947000 de soldași au murit și 2122000 milioane au fost răniţi. Un alt factor important ce a contribuit la sensibilizarea opiniei publice a fost apariţia a unor cărţi biografice sau ce tratau Marele Război. In trei ani 1928, 1929 și 1930 au apărut cărţi cu această filieră precum Undertones of War de către Edmond Blunden, Journey’s End de R.C Sherriff, Death of a Hero de Richard Aldington, All Quiet on the western front de Erich Maria Remarque, Memoirs of an infantry Officer de Siegfried Sasson sau Good-Bye to all that de Robert Graves.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

EGO

Maturitate