Cateva lucruri interesante despre blesteme


Amenintare si siguranta in Evul Mediu




Auzind astazi pe cineva blestemand, te cuprinde un sentiment de frica ce cu greu il poti explica, ramai pentru cateva secunde fara drept de replica ca apoi sa-ti vezi de ale tale dar cu gandul la vorbele pe care tocmai ce le-ai auzit. Blestemele au existat dintotdeauna, avand acea conotatie negativa si facand parte dintr-un ritual mistic de care s-a ferit intreaga umanitate.

 Dar, stiti voi, ca in Evul Mediu, blestemul era adaugat la sfarsitul fiecarui act de danie ca o masura de siguranta pentru ca bunurile sa nu fie instrainate sau dorintele incalcate?
De multe ori mi-au picat in mana volume intregi de documente istorice care aveau spre finalul actului o anumita formula de blestem. Atentia mi s-a indreptat catre perioada Evului Mediu, unde majoritatea testamentelor, a actelor de danii aveau o formula finala prin care donatorul ameninta cu pedeapsa divina pe tot cel care va cuteza sa incalce dorintele lasate. De ce astfel de amenintari cand stim ca lumea medievala era una religioasa? Si de unde preocuparea asta obsesiva de a-si administra bunurile materiale inca din timpul vietii? Ce era in mentalitatea oamenilor din Evul Mediu atunci cand puneau aceste blesteme? Intrebarile de mai sus si-au gasit raspunsul odata cu patrunderea in marturiile perioadei.

Asadar, societatea medievala era dominata de un sentiment acut de frica de moarte, de ceea ce se va intampla cu sufletul dupa incheierea existentei mundane. De aceea se explica toate practicile pe care omul medieval le parcurgea cu mare grija. Teama escatologica era accentuata si de imaginile Judecatii de Apoi, a diavolului precum si a Iadului, desprinse din picturile bisericilor si din descrierile populare sau ale preotilor. Pentru a intelege mai in profunzime modul in care gandeau acesti oameni, am analizat formulele de amenintare cu pedeapsa divina atat din perspectiva celui care formuleaza blestemul ca masura de siguranta pentru existenta sa de dincolo, cat si din perspectiva celui care ar putea intra sub incidenta acestuia. 

O formula complexa a imprecatiei o gasim la Stefan cel Mare intr-un document din 3 aprilie 1488, cand acesta ameninta cu pedeapsa divina pe cel care indrazneste sa strice dania lasata, astfel ca „acela să fie blestemat de Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos si de Preacurata lui Maica, si de cei patru evanghelisti, si de 12 sfinti apostoli de frunte, Petru si Pavel si ceilalti, si de 318 sfinti parinti de la Niceea, si de toti sfintii care din veac au placut lui Dumnezeu, si sa fie asemenea lui Iuda si blestemului Arie si sa aiba parte cu acei iudei care au strigat asupra lui Hristos Dumnezeu: sangele lui asupra lor si asupra copiilor lor”. Se poate vedea cat de infricosatore este aceasta formula de final. Faptul ca domnul Moldovei pune aceste bunuri sub paza tuturor sfintilor arata teama cu care era privita soarta sufletului dupa moarte. Acesta este un singur exemplu, dar toate elitele societatii isi lasau bunurile sub paza sfintilor si amenintau cu „marele blestem”. 

Blestemele nu se gasesc doar in acte oficiale ci si pe obiecte de cult care au fost lasate unor biserici sau manastiri pentru mantuirea sufletului. Aducem aici spre exemplu dania Mitropolitul Ghedeon, in anul 1664, cand daruieşte o evanghelie manastirii Secu, iar daca cineva prin „indemnare diavoleasca ar indrazni sa ia sau sa vanda aceasta carte”, va fi „neiertat de Domnul Dumnezeu si de preacurata lui maica si de la 318 parinti de la Nikea, amin”. Desi este un slujitor al bisericii, acesta lasa blestem asupra celui care va lua din manastire cartea sfanta adusa pentru mantuirea sufletului. Se stie ca in acele timpuri,  se traia cu sentimentul unei vieti de apoi, o prelungire a existentei de aici intr-o lume de dincolo, cunoscuta sub numele de Rai pentru cei cu o viata dreapta, si Iad pentru cei pacatosi.

Nu doar cei instariti lasau astfel de blesteme, ci toti oamenii societatii medievale. Astfel, medelnicerul Simion Gheuca si sotia sa Maria, in dania facuta manastirii Pangarati, in data de 9 ianuarie 1635 amenintau cu pedeapsa divina, „sa fie neiertat de Dumnezeu”, atat pe slujitorii bisericii, precum si pe oricine va indrazni sa strice ceea ce ei au lasat spre daruire. Astfel, cine nu respecta regulile lasate de cei doi soti, sa fie „treclet si anatema si sa fie cu Iuda intr-un loc si să fie blestemat”. Gandul la chinurile Iadului, alaturi de Iuda, ii trezeste omului medieval sentimentul de responsabilitate in ceea ce priveste grija pentru sufletului celui raposat.

Asadar, putem vedea cat pret puneau oamenii Evului Mediu pe ceea ce se va intampla cu sufletul dupa trecerea in lumea de dincolo. Teama de a nu-si petrece in chinuri viata de dupa moarte ii determina sa randuiasca bunurile materiale inca din timpul vietii si, ca dorinta sa fie respectata, erau adaugate acele blestemele, reprezentand un mod de siguranta. 

Ca si in zilele noastre a existat acea teama de divinitate, domina peste societate frica de a nu fi loviti de o putere supranaturala. Din acest motiv blestemele erau cat mai complexe, mai infricosatoare pentru a inlatura orice gand de incalcare a testamentele.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

EGO

Maturitate